Nimeni nu le acordă foştilor deţinuţi prezumţia de
nevinovăţie. La naiba, soţia lui îi dăduse de înţeles asta în ziua
în care intentase acţiunea de divorţ. Davis Silver privea cifrele
de pe ecran şi, brusc, totul a căpătat sens. Toate pledoariile
legate de „cea de a doua şansă” nu erau decât simple
baliverne.
Indivizii ăştia îl aburiseră cu vorbe iscusite, în care crezuse
orbeşte, oferindu-i un lucru pe care oamenii de obicei îl
minimalizează – speranţa. Iar acum, dacă stătea cu mâinile în
sân, ticăloşii ăia aveau să pună mâna pe milioane de dolari din
donaţiile făcute veteranilor de război răniţi. Iar el era ţapul
ispăşitor. Fraierul. Naivul. Idiotul care crezuse în vorbele lor.
Le fusese atât de patetic de recunoscător pentru că îl
angajaseră ca director al conturilor de cheltuieli, păstrându-l în
1
această ramură a „economiei mohorâte”. Nu numai că era un
fost puşcăriaş, ci era şi mult mai bătrân decât absolvenţii de
facultate care – în dorinţa lor disperată de a-şi găsi un loc de
muncă – acceptau să fie plătiţi până şi în sticle de bere. Ar fi
trebuit să aibă mai multă minte.