În ziua de 16 august 1968, mi-a căzut în mână o carte
datorată unui anume abate Vallet, Le manuscript de Dom
Adson de Melk, tradus în franceză după ediţia lui Dom J.
Mabillon (Aux Presses de l’Abbaye de la Source, Paris, 1842).
Cartea, însoţită de date istorice mult prea sărace, se limita să
reproducă cu fidelitate un manuscris din secolul al XIV-lea,
găsit, la rândul său, în mănăstirea din Melk, de marele erudit
al secolului al XVII-lea, căruia i se datorează atât de mult în
privinţa istoriei ordinului benedictin. Mă bucuram de savanta
trouvaille (a treia, deci, în timp, pentru mine) pe când mă
aflam la Praga, în aşteptarea unei persoane dragi. Şase zile
mai târziu, după ce trupele sovietice au ocupat nefericitul oraş,
reuşeam să ajung la frontiera austriacă, la Linz, de aici să mă
duc la Viena, unde m-am întâlnit cu persoana aşteptată, şi
împreună s-o pornim în sus pe Dunăre.
Într-un climat mental de mare tulburare, citeam, fascinat,
cumplita istorie a lui Adso din Melk, şi am fost atât de absorbit
de ea, încât aproape dintr-o răsuflare am făcut o traducere, pe
nişte caiete mari de la Papeterie Joseph Gibert, pe care este
foarte plăcut să scrii, dacă peniţa e moale. Şi, astfel, am ajuns
în apropiere de Melk, unde şi azi, perpendicular pe braţul
fluviului, se ridică atât de frumosul Stift, de mai multe ori
restaurat de-a lungul secolelor. Cum cititorul îşi va fi imaginat,
în biblioteca mănăstirii nu era nici urmă de manuscrisul lui
Adso.
Înainte de-a sosi la Salzburg, după o tragică noapte într-un
mic hotel de pe malurile lui Mondsee, călătoria mea în
companie s-a întrerupt brusc şi persoana cu care călătoream a
dispărut, luând cu sine cartea abatelui Vallet, nu din răutate,
ci din pricina modului aiurit şi abrupt în care luase sfârşit
legătura noastră. Astfel mi-au rămas mai multe caiete, scrise
de mâna mea, şi un mare gol în suflet.
La Paris, după câteva luni, am hotărât să-mi duc până la
capăt cercetările.