Elegantul Audi negru a oprit în parcarea cu vedere spre cimitir, dar nici unul dintre cei trei bărbaţi din maşină nu intenţiona să aducă un omagiu celor decedaţi. Trecuse de miezul nopţii, iar cimitirul era oficial închis. Prin aer plutea o stranie ceaţă de vară, rarefiată şi mohorâtă, asemenea unor fantome trezite la viaţă. Până şi luna, o seceră subţire de ceară, semăna cu o pleoapă închisă. Înainte ca praful să se reaşeze pe drum, şoferul a sărit din maşină, deschizând imediat cele două portiere din spate. Blakely a coborât primul. Era înalt, cu părul cărunt şi o faţă cu trăsături aspre, pătrăţoasă – avea aproape treizeci de ani omeneşti, deşi, după socoteala nefilimilor, era cu mult mai bătrân. L-a urmat un al doilea nefilim, pe nume Hank Millar. Şi acesta era neobişnuit de înalt, cu păr blond, ochi albaştri scăpărători, de o frumuseţe plină de farmec. Crezul lui, „Dreptate înainte de milă―, combinat cu rapida ascensiune la putere de care avusese parte în ultimii ani în lumea secretă a nefilimilor, îi adusese porecle ca Pumnul Dreptăţii, Pumnul de Fier şi, cea mai cunoscută, Mâna Neagră. Era slăvit în rândul semenilor săi ca un vizionar, un salvator. Dar, în anumite cercuri mai restrânse, i se spunea, în secret, Mâna Însângerată. Voci şoptite vorbeau nu despre un mântuitor, ci despre un dictator lipsit de scrupule. Hank găsea amuzante discuţiile lor pline de îngrijorare; un adevărat dictator ar avea puterea absolută, fără nici un fel de opoziţie. Spera că, într-o zi, avea să se ridice la nivelul aşteptărilor