Tresar. Cârpa pe care mi-o dă este curată, dar încă miroase a sânge. N-ar
trebui să-mi pese. Deja am hainele murdare de sânge. Cel roșu este al meu,
firește. Cel argintiu aparține altora. Lui Evangeline, lui Ptolemus, acvaticului,
tuturor acelora care au încercat să mă ucidă în arenă. Presupun că o parte din
el este și al lui Cal. Tăiat și învinețit de așa-zișii noștri călăi, a sângerat
puternic prăbușit acolo, pe nisip. Acum stă vizavi de mine și se holbează la
propriile picioare, așteptând ca rănile să înceapă procesul lent de vindecare
pe cale naturală. Eu arunc o privire spre una dintre numeroasele tăieturi pe
care le am pe braț, cel mai probabil de la Evangeline. E proaspătă și suficient
de profundă ca să-mi lase o cicatrice. O parte din mine se bucură. Rana asta
zimțată din carnea mea nu se va vindeca prin magie la atingerea mâinilor reci
ale vreunui tămăduitor. Cal și cu mine nu ne mai aflăm în lumea argintiilor,
unde mereu se găsește câte cineva care să ne șteargă cicatricele dobândite pe
merit. Am scăpat. Sau, cel puțin, eu am scăpat de-acolo. Lanțurile lui Cal îi vor
aminti mereu de captivitate.
Farley îmi atinge mâna ca să mă facă atentă. O atingere surprinzător de
blândă.
— Ascunde-ți chipul, fetițo, cu fulgerele! Asta caută ei.
Măcar acum fac ce mi se spune. Ceilalți mă imită, trăgându-și pânzele roșii
peste gură și nas. Chipul lui Cal rămâne neacoperit, dar nu pentru multă
vreme. Nici nu se împotrivește atunci când Farley îi pune masca la loc,
făcându-l să arate la fel ca noi.
Măcar de-ar fi fost ca noi.
Un bâzâit electric îmi încinge sângele, amintindu-mi de scrâșnetele
trenului subteran. Ne duce inexorabil înainte, spre orașul care odinioară a
fost un paradis. Trenul aleargă, zbierând amarnic pe șinele vechi, aidoma unui
alergător argintiu într-o cursă pe teren deschis. Ascult scârțâitul de metal pe
metal, îl simt adânc, până în oase, unde se instalează o durere rece. Furia care
mă cuprinsese, forța pe care o simțisem în arenă mi se par acum doar niște
amintiri îndepărtate, care lasă în urmă numai suferință și teamă. Nici nu
vreau să-mi imaginez la ce s-o fi gândind Cal. El a pierdut totul, a pierdut tot
ce-i fusese mai drag pe lume. Un tată, un frate, un regat. Habar n-am cum de
încă mai poate să-și păstreze calmul.
Nu trebuie să-mi explice nimeni motivul grabei noastre. Farley și oamenii
ei, încordați ca niște arcuri, sunt toată explicația de care am nevoie. Încă mai
fugim.