Draga mea, eşti un adevărat mister, a comentat mama, iar Grady, privind-o pe deasupra mesei, peste aranjamentul floral de trandafiri şi ferigă din centru, a zâmbit cu indulgenţă. „Da, sunt un mister“; şi îi făcea plăcere asemenea gând. Dar Apple, sora ei cu opt ani mai mare, căsătorită şi departe de a fi un mister, a intervenit: — Grady e numai aiurită; vai, ce-aş mai dori să plec şi eu cu voi! Mamă, când mă gândesc că de azi într-o săptămână o să iei micul dejun la Paris! George îmi tot promite că o să plecăm şi noi… dar nu ştiu… S-a oprit din vorbă şi a privit-o lung pe sora ei: — Grady, de ce naiba preferi să rămâi în New York în toiul verii? Grady ar fi vrut să fie lăsată în pace; dar o hărţuiau întruna, şi apoi asta era chiar dimineaţa în care urma să plece vaporul: ce-ar mai fi putut să le spună în plus? În plus, nu mai exista decât adevărul, or, ea nu avea intenţia să le dezvăluie adevărul. — N-am petrecut încă nici o vară aici, a răspuns şi s-a ferit de privirile lor, uitându-se pe fereastră: luminile traficului dădeau freamăt dimineţii calme din Central Park, iar soarele, îmbibat de începutul de vară care usucă frageda crustă verde a primăverii, se filtra printre copacii din faţa restaurantului Plaza, unde luau micul dejun. — Mă rog, sunt perversă, aşa cum mă socotiţi voi. Şi-a dat seama, zâmbind, că, probabil, greşise făcând această afirmaţie; într-adevăr, familia ei nu era departe de a o socoti perversă; şi, cândva, pe la paisprezece ani, avusese o revelaţie teribilă, acută: intuise că mama ei o iubea fără să o placă; la început crezuse că acest lucru provenea din faptul că mama o considera mai urâtă, mai îndărătnică, mai puţin veselă şi jucăuşă decât era Apple, dar mai târziu, când a devenit dureros de evident, pentru Apple, că Grady o întrecuse mult în frumuseţe, a renunţat la ipoteza privitoare la atitudinea mamei: răspunsul era pur şi simplu – şi în cele din urmă a înţeles şi Grady – că nici ea, încă din copilărie, într-un fel oarecum pasiv, nu o prea plăcuse pe mama ei. Reacţiile uneia faţă de cealaltă nu reflectau, în mod vizibil, starea de fapt; lăcaşul ostilităţii lor era mobilat, destul de modest, cu afecţiune, o afecţiune pe care doamna McNeil o exprima acum strângând mâna fetei în mâna ei şi spunându-i: — O să ne facem griji pentru tine, dragă. E inevitabil. Nu ştiu. Nu ştiu. Nu sunt sigură că e bine ce facem. Şaptesprezece ani nu înseamnă maturitate, şi până acum nu ai rămas niciodată singură. Domnul McNeil care, ori de câte ori vorbea, părea să pluseze la o partidă de pocher, şi care intervenea arareori, în parte pentru că soţia sa detesta să fie întreruptă, în parte pentru că el era un om foarte ostenit, şi-a stins trabucul în ceaşca de cafea, făcându-le să se încrunte pe Apple şi pe doamna McNeil şi a cuvântat: