Scris între 1932 și 1936, romanul Anii va fi și ultima carte publicată antum din creația Virginiei Woolf. Acesta fusese proiectat inițial ca o scriere semificțională, un eseu-roman în care trebuiau să fie valorificate idei de critică socială, care s-ar fi intitulat The Pargiters, după numele familiei personajului principal, colonelul Abel Pargiter. Ar fi trebuit să cuprindă părți teoretice, urmate de exemplificarea lor prin intermediul unor episoade ficționale care să ofere, la final, cum însăși autoarea afirma, o imagine de ansamblu a societății britanice postvictoriene, încă plină de neajunsuri și nedreptăți, multe privitoare la condiția femeii, la imposibilitatea acesteia de a beneficia de o educație formală și de a avea același statut ca bărbatul. În acest interval, autoarea plănuiește și scrierea unui alt eseu, care ar fi trebuit să se numească On Being Despised, pe aceste teme ce îi străbat, de altfel, întreaga creație. În cele din urmă, oferă prioritate ficțiunii, care trebuie să aibă un statut independent, autonom, însă nu abandonează nici proiectul nonficțional, multe dintre ideile care ar fi trebuit să se regăsească în eseul-roman fiind valorificate într-un alt lung eseu, intitulat Three Guineas și apărut un an mai târziu, în 1938. Romanul Anii impune, astfel, un nou tip de realism, treptat autoarea renunțând la orice tip de comentariu critic inserat în paginile sale și permițând narațiunii să vorbească de la sine; explicându-și mai târziu opțiunea, în paginile memorialisticii sale, Virginia Woolf vorbește despre oroarea ei de a influența, de a manipula cititorul, de repulsia pe care o simte față de didacticismul victorian pe care fusese silită să-l accepte încă din timpul copilăriei în casa părintească din Hyde Park Gate (acolo unde crescuse într-un univers patriarhal, cu figura maternă percepută ca o făptură angelică, dominată de autoritatea masculină). Așa cum au remarcat unii exegeți¹, autoarea avea, prin intermediul acestui roman, șansa de a critica sistemul familial victorian în mod direct, dar fără să priveze narațiunea de caracterul independent, fără să imprime textului un mesaj moralizator care ar fi prejudiciat formula romanescă. O serie de teme privitoare la istoria contemporană, la artă, literatură, toate trebuind să facă parte din tabloul social complet al epocii, trec astfel în planul al doilea, susținând de fapt episoadele narative, și nu invers, cum își propusese inițial autoarea. 

Deși romanul cu cel mai mare succes de vânzări al Virginiei Woolf, în momentul apariției sale, Anii a rămas totuși, alături de Noapte și zi, printre cărțile cel mai puțin apreciate și analizate de critică. Realismul atipic cultivat aici, lipsa unui subiect propriu-zis, fragmentarea narativă amintesc întru câtva de proza experimentală din Valurile, dar miza este alta: dacă acolo în centru erau idei precum natura percepției, iar cele șase voci distincte se supuneau unor examene introspective ample, personajele creionându-se de fapt prin intermediul unei observații atente a lumii din jur, al unei înregistrări minuțioase a senzațiilor proprii, în Anii punctul de vedere este unul exterior, obiectiv, chiar dacă scriitoarea renunță la vocea auctorială care să impună cititorului un anumit punct de vedere. Romanul e structurat în două părți de mai mare întindere, subintitulate „1880” și „Prezentul”, între ele fiind intercalate o serie de microsecțiuni ce surprind existența membrilor familiei Pargiter de-a lungul mai multor ani, fără a se păstra o coerență narativă, unele dintre personaje revenind în mod recurent pe parcursul desfășurării evenimentelor (precum Eleanor, fiica cea mare a colonelului), altele fiind prezente, de la un moment al narațiunii încolo, aproape exclusiv prin intermediul evocării lor (de pildă, Milly). Din acest motiv, romanul nu poate fi clasat drept o saga, istoria unei familii de-a lungul a 50 de ani, deși unele paralele cu romanele lui George Eliot (precum Ramola) sau cu The Forsyte Saga a lui Galsworthy au existat (pe Galsworthy însă autoarea îl criticase pentru realismul social practicat, într-unul dintre eseurile sale, Modern Fiction²). Surprinzându-și personajele în mediile diferite cărora le aparțin (și consemnând evenimentele mărunte ale existenței lor banale, de zi cu zi, descoperindu-le în raporturile cotidiene cu servitorii, prietenii, rudele etc., descriind interioare), în relația cu diferite instituții, autoarea reușește ceea ce își propusese, ca după Valurile să scrie ceva în contrast cu acest roman în care tehnica narativă predilectă fusese înregistrarea directă a experiențelor interioare, o carte care să ofere o imagine totală a societății, îmbinând elemente de istorie, artă, politică, feminism, literatură³.