Titlu Fata Cu Portocale

Autor Jostein Gaarder
Categorie Ficțiune
Subcategorie Literatură universală

descarca-jostein-gaarder-fata-cu-portocale-pdf

Tatăl meu a murit acum unsprezece ani. Pe atunci aveam doar patru ani. Nu credeam că voi mai auzi veşti de la el, dar iată că scriem o carte împreună. Acestea sunt primele rânduri din carte şi eu sunt cel care scrie, dar tatăl meu va contribui şi el ceva mai târziu. De fapt, el are cel mai mult de spus. Nu sunt sigur cât de bine mi-l amintesc pe tata. Probabil că doar îmi închipui că mi-l amintesc fiindcă m-am uitat de atâtea ori la fotografiile lui. Singurul lucru de care sunt absolut convins că îmi amintesc cu adevărat este că stăteam împreună afară pe terasă şi ne uitam la stele. Într-o fotografie, eu şi tata stăm pe canapeaua galbenă de piele din camera de zi. Pare că îmi povesteşte ceva interesant. Canapeaua încă o mai avem, dar tata de mult nu mai stă pe ea. Într-o altă fotografie stăm în balansoarul verde de pe verandă. Fotografia aceasta a rămas pe perete de când a murit tata. Acum stau în balansoarul verde şi încerc să nu mă mişc pentru că scriu într-un caiet mare. Mai încolo am să transcriu totul pe vechiul calculator pe care l-a avut tata. Calculatorul are şi el povestea lui, dar despre asta voi vorbi mai târziu. Întotdeauna a fost ceva ciudat cu fotografiile acestea vechi. Aparţin unui alt timp, diferit de cel în care ne aflăm acum. În camera mea am un album întreg de fotografii cu tata. Mi se pare un pic straniu să ai atât de multe fotografii cu un om care nu mai este în viaţă. Avem şi casete video cu tata. Mi se face un pic frică când îi aud vocea. Avea o voce extrem de puternică. Poate că ar trebui să ne fie interzis să ne uităm la o casetă video cu cineva care a dispărut, cu cineva care nu mai este printre noi, aşa spune bunica. Nu mi se pare corect să-i spionezi pe cei care au murit. Pe unele dintre casete îmi pot auzi şi propria mea voce. Este subţire şi piţigăiată. Mă face să mă gândesc la un pui de pasăre. Aşa era pe atunci: Tata era bas, iar eu eram tenor. Într-unui din filme stau pe umerii lui şi încerc să apuc steaua din pomul de Crăciun. Nu am mai mult de un an, dar aproape că ajung să o iau din pom. Când mama se uită la filmele cu tata şi cu mine, se lasă pe spate şi o apucă râsul, deşi ea era cea din spatele camerei video şi ne filma. Eu sunt de părere că nu ar trebui să râdă atunci când vede un film cu tata. Nu cred că lui i-ar fi plăcut să se gândească la asta. Poate ar fi spus că însemna să încâlci regulile. Într-un alt film eu şi tata stăm în faţa cabanei de la Fjellstolen şi ne încălzim la soarele blând de Paşte, fiecare cu câte o jumătate de portocală în mână. Eu încerc să beau sucul fără să o curăţ de coajă. Tata stă şi poate se gândeşte la un cu totul alt fel de portocale; de fapt, sunt sigur de asta. Tata s-a îmbolnăvit imediat după acel Paşte. A fost bolnav mai mult de o jumătate de an şi îi era teamă că o să moară. Eu cred că ştia că va muri. Mama mi-a povestit de multe ori că se temea şi mai tare ca nu cumva să moară înainte să ajungă să mă cunoască cu adevărat. Bunica spunea şi ea cam acelaşi lucru, însă într-un fel mai enigmatic. Ea avea întotdeauna un ton deosebit atunci când vorbea cu mine despre tata. Nici nu e de mirare. Bunicul şi bunica au pierdut un fiu ajuns la maturitate. Ce simţeau ei nu ştiu. Din fericire, au şi un fiu care trăieşte. Dar bunica nu râde niciodată când se uită la fotografiile cu tata. Le priveşte, solemn. Acestea sunt propriile ei cuvinte. Tata hotărâse cumva că nu putea să vorbească normal cu un copil de trei ani şi jumătate. Acum înţeleg eu ce voia să spună cu asta şi ai să înţelegi şi tu, cel care citeşti această carte. Am o fotografie cu tata întins pe patul de la spital. În fotografia aceea este foarte tras la faţă. Sunt şi eu acolo şi stau pe genunchii lui, iar el mă ţine bine ca să nu cad peste el. Încearcă să-mi zâmbească. Asta se întâmpla doar cu câteva săptămâni înainte să moară. Uneori mi-aş dori să nu fi văzut fotografia aceasta, dar acum că o am, nu-mi vine să o arunc. De fapt, nici nu-mi pot lua ochii de la ea. Acum am cincisprezece ani, sau mai exact, cincisprezece ani şi trei săptămâni. Mă numesc Georg Roed şi locuiesc pe Humleveien în Oslo împreună cu mama, Jorgen şi Miriam. Jorgen este tatăl meu vitreg, dar eu îi spun Jorgen. Miriam este sora mea mai mică. Nu are mai mult de un an şi jumătate şi este oricum prea mică ca să poţi vorbi normal cu ea.