Străzile cu asfaltul crăpat, redus la bucăți de moloz. Clădiri gri, pustii, în degradare, la mila naturii care încearcă să termine ceea ce au început bombele militarilor. Prăpăd. Prăpăd pur, absolut. Soarele a topit încet rămășițele iernii, dar frigul e încă aici. Primăvara, simbol al renașterii, nu ajunge și în această Sirie istovită. Cu atât mai puțin la mine în oraș, în Homs. Jalea apasă profund ramurile grele, moarte, și ruinele, zădărnicită doar de speranța din inimile oamenilor. Soarele atârnă în cer, începe să-și ia rămas-bun, în timp ce culorile se schimbă din portocaliu în albastru închis. Murmur: Margarete. Margarete. Margarete. Margarete frumos-mirositoare. Un grup de bărbați se află în fața supermarketului; au obrajii supți, marcați de malnutriție, dar ochii le strălucesc luminoși. Când trec pe lângă ei, prind frânturi de conversație, dar nu zăbovesc. Știu despre vorbesc. Toată lumea vorbește despre același lucru în ultimele nouă luni. Grăbesc pasul, nu vreau să ascult. Știu că asediul militar la care am fost supuși înseamnă sentință la moarte. Că rezervele noastre alimentare tot scad și că suferim de foame. Știu că în curând spitalul va ajunge în situația în care medicamentele vor deveni un mit. Știu, pentru că azi am operat fără anestezie: oamenii mor din pricina hemoragiilor și a infecțiilor, iar eu nu pot face nimic să-i ajut. Și știu că ne așteaptă pe toți o soartă mai rea ca moartea dacă Armata Siriană Liberă nu va reuși să oprească ofensiva militară asupra centrului vechi din Homs. Mă-ndrept spre casă, briza devine rece, îmi aranjez hijabul strâns în jurul gâtului. Sunt perfect conștientă că petele de sânge au reușit să se strecoare pe sub mânecile halatului meu de laborator. Cu fiecare viață pe care n-o pot salva când sunt în tură, o nouă picătură de sânge devine parte din mine. Nu contează de câte ori mă spăl pe mâini, sângele martirilor noștri mi se strecoară pe sub piele, îmi pătrunde în celule. E scris în ADN-ul meu de-acum. Iar azi, ecourile herăstrăului oscilant pe care l-am folosit în timpul operației de amputare la care m-a obligat doctorul Ziad să particip nu-mi ies din cap. Vreme de șaptesprezece ani, Homs m-a crescut, mi-a cultivat visurile: să termin facultatea cu medie mare, să obțin un post la spitalul Zaytouna ca farmacistă și apoi să pot călători în afara țării, să văd lumea. însă doar unul dintre visurile mele s-a adeverit. Și nu așa cum aș fi vrut Cu un an în urmă, când Primăvara Arabă aprindea scântei în toată regiunea, Siria s-a agățat de speranța trezită în oameni și a început să strige libertate. Dictatura a răspuns dezlănțuind iadul. Și cum armata a vizat medicii, aceștia au devenit la fel de greu de întâlnit ca sunetul râsetelor. Dar bombele nu s-au oprit, în ciuda lipsei de medici, și cu spitalul Zaytouna pe brânci, au avut nevoie de orice formă de ajutor puteau găsi. Până și oamenii de la curățenie au fost promovați la gradul de asistent. Iar eu, cu un an de școală de farmacie în spate, am devenit echivalentul unui doctor cu experiență; când ultimul farmacist rămas a murit strivit sub ruinele propriei case, n-a mai existat altă variantă. N-a contat că aveam optsprezece ani. N-a contat că experiența mea se limita la cuvintele din manualele mele școlare. Totul s-a rezolvat când mi-au pus în față primul corp de suturat. Moartea este un dascăl excelent. Nici nu mai știu la câte operații am luat parte în ultimele șase luni, nici câți ochi am închis, oricum mai mulți decât mi-aș fi imaginat vreodată. Nu asta trebuia să fie viața mea. Bucata de drum care mi-a mai rămas de parcurs spre casă îmi amintește de fotografiile alb-negru din Germania și Londra după Al Doilea Război Mondial. Casele strivite își revarsă părțile interioare din lemn și beton ca un intestin perforat. Miroase a copaci arși până la cenușă.