Cartea de vizită a doamnei Slavici ajunse în strada Mercur la ora 6 dimineaţa. Maiorescu reciti biletul de câteva ori, încercând să­i descifreze toate înţelesurile, apoi, îl transcrise în însemnări, cuvânt de cuvânt: Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că foarte reu. Nu interveni nici în ortografia, nici în gramatica şovăitoare a soţiei scriitorului ardelean (era unguroaică, nu?). Lucrurile se precipită, îşi spuse, netezindu­şi barbişonul. Nu mai e timp! Slavici (prevăzător) se retrăsese la Măgurele, la Oteteleşteni. Aştepta paşaportul ca să plece la Viena, la Halle (oriunde).

Eminescu (neprevăzător), în loc să meargă la Botoşani cum intenţionase, rămăsese în Bucureşti. Ce­i de făcut? Deodată, Maiorescu tresări, atent. I se păru că cineva se furişase în salon, foşnind uşor perdelele, că îi pândea mişcările şi îi urmărea gândurile. Fără să se ridice din scaunul de la birou, îşi roti privirea prin încăpere, stăruind, mai ales, în acele locuri (unghiuri) unde întunericul de peste noapte se refugiase, surprins de înaintarea biruitoare a razelor de lumină care răzbăteau prin puţinul spaţiu liber dintre perdelele de catifea, prinse, lateral, în inele. După câteva secunde de atenţie încordată, în care, după o cercetare critică, prudentă, se oprise cu privirea – să zicem – asupra clanţei uşii (crezând că cineva o apăsase imperceptibil), se convinse că în încăpere nu mai era nimeni. Zvonurile îndepărtate care se auzeau vag, prin casă, îi erau familiare şi nu­i reînnoiră suspiciunile, dimpotrivă, îl asigurară că totul se înscria în ordinea Florina Ilis 8 firească, matinală, a lucrurilor. Satisfăcut de rezultatul investigaţiei, reveni asupra biletului doamnei Slavici.

Realiză că vestea nebuniei lui Eminescu nu reprezenta o mare noutate pentru el. În fond, o aşteptase. Era inevitabil să se întâmple. Cu o săptămână înainte (23 iunie), la un dineu, în prezenţa familiei Rosetti şi a tânărului Beldimano, Eminescu avusese un comportament extrem de agitat (surescitat), surprinzându­i pe toţi cu entuziasmul (cam agresiv) cu care susţinea că se va călugări şi, mai ales, cu îndârjirea cu care pretindea că învăţarea limbii albaneze îl va ajuta să descopere originea unei aşa­zise limbi unice, originare, a omenirii: limba universală. Sau o limbă de formule, adică de funcţiuni ale celor trei unităţi: timp, spaţiu, mişcare.

Nu ideile pe care le susţinea erau nebuneşti, deşi istoria cu călugăria trăda un soi de absurditate (să se călugărească, dar să rămână în Bucureşti!), ci felul vehement (maniac) în care îşi proclama punctul de vedere, contrazicând şi combătând pe toată lumea. Foarte excitat, senti‑ ment al personalităţii exagerat (îşi notase criticul în jurnal).

Chiar mai devreme de săptămâna trecută, cu cel puţin o lună înainte, în timpul dineului din seara de 30 mai, Maiorescu observase deja un vag început de alienaţie mentală la poet. Pentru toţi cei prezenţi la dineu (ministrul american Schulyler, Beldimano, Gane, Jacques şi doamna Negruzzi, alde Kremnitz, Anette) fusese, desigur, o seară plăcută. Mite (pe care o interogase, ulterior, în mod discret) nu remarcase nimic deosebit (!). Dar Maiorescu, în timp ce conversa afabil cu convivii (ministrul Schulyler, Beldimano, Gane, Jacques, Will etc.), îl urmărise atent pe poet, încercând să surprindă acele (orice) semne de alienaţie mentală: salutul ţeapăn, cu o înclinaţie nervoasă a capului, apoi, un surâs fără obiect cu buza strâmbă* .