Se auzi o împuşcătură. O poartă largă se deschise cu zgomot. Ecoul copitelor de cai răsună în jurul hipodromului ca un tunet puternic. — Au pornit! Sophia Bliss îşi aranjă borul larg al pălăriei sale derby cu pene. Avea o nuanţă discretă de mov şi un diametru de şaptezeci de centimetri, iar vălul de şifon îi acoperea chipul. Era destul de mare încât să-i dea aerul cuiva pasionat de cursele de cai, dar nu atât de stridentă încât să atragă priviri necuviincioase. Trei pălării fuseseră comandate de la acelaşi pălărier din Hilton Head, special pentru cursa din ziua aceea. Prima – o bonetă de culoarea untului – încadra chipul ca de zăpadă al Lyricăi Crisp, care îşi savura sendvişul cu vită la conserva în timp ce şedea în stânga domnişoarei Sophia. A doua, o pălărie de paie turcoaz, cu o panglică de satin lată şi cu buline, încununa pletele întunecate ale Vivinei Sole, care, aflată la dreapta domnişoarei Sophia, îşi ţinea în poală mâinile în mănuşi albe, cu un aer de falsă pudoare. — Ce zi superbă pentru curse, spuse Lyrica. La cei o sută treizeci şi şase de ani ai ei, era cea mai tânără dintre Bătrânii Zhsmaelim. Îşi şterse o urmă de muştar din colţul gurii. — Vă vine să credeţi că e prima dată când vin la curse? — Gura! şuieră Sophia. Lyrica era o neghioabă. Cursa de cai nu constituia decât pretextul unei întâlniri clandestine a unor minţi strălucite. Şi ce dacă celelalte minţi luminate nu sosiseră încă? Aveau să apară pe acest teren absolut neutru, indicat în invitaţia tipărită cu auriu, pe care Sophia o primise de la un necunoscut. Ceilalţi aveau să sosească imediat şi să le propună un plan de atac. Cel puţin, aşa spera. — Fermecătoare zi, fermecător sport, comentă sec Vivina. Păcat că armăsarul nostru nu aleargă în cercuri uşoare, ca mânjii ăia. Nu-i aşa, Sophia? Greu de pariat pe ce loc va încheia cursa nobila Lucinda. — Am zis „Şşşt!―, i-o tăie scurt Sophia, în şoaptă. Muşcă-ţi limba aia afurisită. Sunt spioni peste tot. — Eşti paranoică, spuse Vivina, făcând-o pe Lyrica să chicotească zgomotos. — Măcar sunt aici, replică Sophia. Cândva erau mai mulţi Bătrâni la conducerea sectei Zhsmaelimilor – vreo douăzeci şi cinci. Un grup de muritori, altul de nemuritori şi câţiva transeterni, precum Sophia. O axă a cunoaşterii, pasiunii şi credinţei, al cărei singur ţel era să readucă lumea la armonia ei prelapsariană, la acel moment scurt de măreţie de dinaintea căderii îngerilor. La bine şi la rău. Aşa scria, negru pe alb, în codul pe care îl întocmiseră împreună şi pe care îl semnase fiecare: La bine şi la rău. Pentru că lucrurile puteau evolua în oricare dintre aceste două direcţii. Orice monedă are un avers şi un revers. Cap şi pajură. Lumină şi întuneric. Dumnezeu şi… Ei bine, nu era vina Sophiei că ceilalţi Bătrâni nu se pregătiseră pentru ambele variante. Dar trebuia să poarte această cruce ori de câte ori îi trimiteau, pe rând, preavizul retragerii lor prin poştă. Scopurile tale devin tot mai întunecate. Sau: Standardele organizaţiei au decăzut. Sau: Bătrânii s-au îndepărtat prea mult de codul iniţial. Primul val de scrisori sosise, după cum era de aşteptat, la o săptămână după incidentul cu copila Pennyweather. Nu puteau suporta moartea unui copilaş lipsit de însemnătate, susţinuseră ei. Un singur moment de neatenţie în mânuirea pumnalului şi, brusc, Bătrânii dădeau bir cu fugiţii, temându-se cu toţii de mânia Balanţei. Nişte laşi. Sophia nu se temea de Balanţă. Misiunea lor era să-i elibereze pe cei decăzuţi, nu pe cei drepţi. Pe îngerii pământeni, precum Roland Sparks şi Arriane Alter. Erai liber să pendulezi un pic, atâta timp cât nu trădai Raiul. Era chiar o necesitate, în vremuri disperate. Ochii Sophiei aproape că deveniseră saşii tot citind scuzele lamentabile ale celorlalţi Bătrâni. Dar, chiar dacă şi i-ar fi dorit pe dezertori înapoi, ceea ce nu era cazul, nu se mai putea face nimic. Sophia Bliss, bibliotecara şcolii, care fusese simplă secretară în comitetul Zhsmaelim, era acum una dintre reprezentantele de vârf ale Bătrânilor. Mai rămăseseră doisprezece, dintre care nouă nu erau de încredere. Aşa se face că toate trei se aflau astăzi aici, cu pălăriile lor pastel imense, prefăcându-se că pariază la cursă. Şi aşteptând. Decăzuseră într-un mod jalnic. Cursa se încheiase. Un difuzor hârâit anunţa câştigătorii şi pronosticurile pentru următoarea cursă. În jurul lor, oameni cumsecade şi beţivi deopotrivă ovaţionau sau se prăbuşeau pe scaune. O fată cam de nouăsprezece ani, cu părul platinat prins în coadă, cu un trenci maro şi ochelari de soare întunecaţi şi cu lentile groase urcă încet treptele de aluminiu spre Bătrâne. Sophia simţi că se sufocă. Ce căuta ea acolo? Era aproape imposibil să îşi dea seama în ce direcţie privea fata, iar Sophia se străduia din răsputeri să nu se holbeze la ea. Nu că ar fi contat, deoarece fata oricum nu ar fi putut să o vadă. Era oarbă. Dar apoi… Proscrisa o salută pe Sophia cu o înclinare a capului. O, da, prostănacii ăştia puteau vedea focul din sufletul cuiva. Al Sophiei era stins, dar forţa ei vitală trebuie să fi fost totuşi evidentă. Fata se aşeză pe rândul gol din faţa Bătrânelor, privind spre stadion şi răsfoind un pliant cu pronosticuri de cinci dolari, pe care ochii ei orbi oricum n-aveau cum să-l citească. — Bună. Vocea Proscrisei era monotonă. Nu se întoarse. — Chiar nu-mi dau seama ce cauţi aici, spuse domnişoara Sophia. În Kentucky era o zi umedă de noiembrie, dar pe frunte îi apăruseră broboane de transpiraţie strălucitoare. Colaborarea noastră s-a încheiat în ziua în care cohortele voastre nu au reuşit să o recupereze pe fată. Iar pălăvrăgeala acră a celui care-şi spune Phillip nu o să ne convingă să ne răzgândim. Sophia se aplecă mai aproape de fată şi îşi încreţi nasul. Toţi ştiu că Proscrişii nu sunt de încredere. — Nu suntem aici să tratăm cu voi, spuse Proscrisa privind drept în faţă. N-aţi fost decât un mijloc prin care ne-am apropiat de Lucinda. Nu ne-a interesat şi nu ne interesează nici acum să colaborăm cu voi. — Nimeni nu mai dă vreun ban pe organizaţia voastră, acum. Se auziră paşi în tribună. Băiatul era înalt şi mlădios, avea capul ras şi purta un trenci ca al fetei. Găsise ochelarii din plastic ieftin la drogherie, lângă raftul cu baterii. Phillip îşi croi drum în tribună lângă Lyrica Crisp. La fel ca Proscrisa, nu se întoarse spre ele în timp ce rosti: — Nu mă miră să te găsesc aici, Sophia. Băiatul îşi coborî ochelarii de soare pe nas, arătându-şi ochii albi şi goi. Sunt doar dezamăgit că nu te-ai gândit să mă anunţi că ai fost şi tu invitată.