A fost odată ca niciodată un bărbat pe nume Jack Gilbert – cu care, din păcate, nu sunt rudă.
Jack Gilbert a fost un mare poet, dar dacă n-aţi auzit niciodată de el nu vă faceţi griji. Nu-i vina
voastră. Niciodată nu l-a interesat prea tare să fie cunoscut. Eu însă am auzit de el şi l-am iubit din tot
sufletul de la o distanţă respectuoasă, aşa că îngăduiţi-mi să vă spun câte ceva despre asta.
Jack Gilbert s-a născut la Pittsburgh în 1925 şi a crescut în mijlocul fumului, zgomotului şi uzinelor
acestui oraş. În tinereţe a muncit prin fabrici şi oţelării, însă de la o vârstă fragedă s-a simţit chemat să
scrie poezie. A răspuns fără şovăire acestei chemări. A devenit poet aşa cum alţii se călugăresc: a făcut-o
ca pe o faptă de evlavie, ca pe un act de iubire; şi-a făgăduit să caute toată viaţa harul şi transcendenţa. Şi
cred că e un mod foarte bun de a deveni poet. Sau de a deveni orice, absolut orice vorbeşte inimii tale
sau te face să te simţi viu.
Jack putea să ajungă celebru, dar nu asta l-a interesat. Avea talentul şi charisma necesare, dar i-a lipsit
apetitul. Prima lui antologie, publicată în 1962, a câştigat prestigiosul premiu Yale Younger Poets şi a
fost nominalizată la Premiul Pulitzer. Mai mult, Jack a cucerit atât publicul, cât şi criticii, ceea ce nu e
deloc uşor pentru un poet modern. Avea ceva care-i atrăgea pe oameni şi-i ţinea subjugaţi. Era chipeş,
pasionat, sexy, scânteietor pe scenă. Era un magnet pentru femei şi un idol pentru bărbaţi. A fost
fotografiat pentru Vogue – arăta superb şi romantic. Lumea era înnebunită după el. Ar fi putut fi şi vedetă
rock.
El însă a dispărut. Nu voia să se lase tulburat de prea multă agitaţie. Mai târziu a spus că-l plictisise
celebritatea – nu fiindcă era imorală sau degradantă, ci pur şi simplu fiindcă era exact la fel în fiecare zi.
Căuta ceva mai bogat, mai complex, mai variat. Aşa că s-a retras. S-a dus să trăiască în Europa şi a stat
acolo douăzeci de ani. A locuit o vreme în Italia, o vreme în Danemarca, dar în cea mai mare parte a
timpului a locuit în coliba unui cioban, pe un vârf de munte, în Grecia. Acolo a contemplat tainele
veşnice, a privit cum se schimbă lumina şi şi-a scris poeziile în intimitate. A avut poveştile de dragoste,
obstacolele şi izbânzile lui. Era fericit. S-a descurcat cumva, muncind ici şi colo. N-avea nevoie de mult.
Şi-a lăsat numele să cadă în uitare.
După două decenii, Jack Gilbert a revenit şi a publicat o altă antologie de poeme. Încă o dată, lumea
literară s-a îndrăgostit de el. Încă o dată, ar fi putut ajunge celebru. Încă o dată a dispărut – de data
aceasta pentru zece ani. Avea să urmeze mereu acest tipar: se izola, apoi publica ceva sublim, după care
se izola din nou. Era ca o orhidee rară ce înfloreşte doar o dată la câţiva ani. Nici pomeneală să-şi fi
făcut vreodată publicitate. (În unul dintre puţinele lui interviuri, Gilbert a fost întrebat cum credea că îi
afectase cariera această detaşare de lumea editorială. A râs şi a zis: „Presupun că mi-a fost fatală.“)
Nu aş fi auzit niciodată de Jack Gilbert dacă, destul de târziu în viaţă, nu s-ar fi întors în America şi –
din motive pe care nu le voi cunoaşte niciodată – n-ar fi acceptat un post temporar de profesor de scriere
creativă la Universitatea din Tennessee, Knoxville. S-a întâmplat ca în anul următor, 2005, să preiau
aceeaşi funcţie. (Prin campus circula o glumă despre „catedra Gilbert“.) Am găsit cărţile lui Jack Gilbert

în biroul meu – care mai înainte îi aparţinuse. Era ca şi cum încăperea mai păstra căldura prezenţei lui. I-
am citit poemele şi am fost copleşită de măreţia lor şi de faptul că stilul său îmi amintea de Whitman.

(„Trebuie să riscăm desfătarea“, a scris. „Trebuie să avem încăpăţânarea de-a simţi bucuria în furnalul
neîndurător al acestei lumi.“)