În căsuţa ei din Sunset Park, şezând pe treapta de sus a verandei din faţă şi sprijinindu-se de stâlp, privea pierdută luna plină. Toate acestea aveau să-i lipsească. Cerul pe-nserate. Muşchiul de copac de pe stejarii de Virginia. Aerul de septembrie, care îi mângâia obrajii cu o adiere mătăsoasă. Deşi somnul îi dădea târcoale, încercă să mai reziste puţin. Pastilele. Nu încă. Mai avea timp. Dacă voia, putea foarte bine să stea aici toată noaptea. Ridică braţul şi trasă uşor, cu degetul în aer, conturul lunii. Simţea cum ochii îi ard în orbite. „Lume, te iubesc”, şopti ea. Simţi dintr-odată cum povara secretului o apasă şi îşi lăsă mâna să-i cadă în poală, grea ca un bolovan. Când se trezise dimineaţă, nici prin cap nu-i trecuse că începând din acea zi nu avea să mai poată purta această povară. Seara, se surprinse fredonând în timp ce tăia de zor ţelină, castraveţi şi roşii pentru a-şi face o salată, gândindu-se la bebeluşul prematur cu păr bălai care se născuse cu o zi în urmă – o formă de viaţă fragilă, care avea nevoie de ajutorul ei. Dar când se aşeză la computer, cu salata în faţă, avu impresia că două braţe ciolănoase şi musculoase ies din monitor şi o apasă cu putere pe cap şi pe umeri, presându-i plămânii într-atât de tare, încât nu mai putea să inspire adânc. Până şi forma literelor de pe monitor păru că-i scrijeleşte creierul şi, în acel moment, ştiu că a venit timpul. Nu simţi nici un fel de frică – şi categoric nici o urmă de panică – atunci când închise computerul. Lăsă pe birou salata, de care abia se atinsese. Acum, nu mai avea nevoie să mănânce. Şi nici chef. Pregăti toate cele necesare; nu-i era greu. În fond, se pregătise de multă vreme pentru noaptea asta. De îndată ce toate au fost orânduite cum trebuia, ieşi pe verandă ca să privească luna, să se bucure de suflarea lină şi satinată a nopţii şi să-şi umple ochii, urechile şi plămânii cu tot ce însemna lumea înconjurătoare, pentru ultima oară. Nu se aştepta să se răzgândească. Decizia luată aducea cu sine o uşurare prea mare, într-atât de mare încât, atunci când veni momentul să se ridice, în timp ce luna se strecura în spatele copacilor de peste drum, aproape că-i venea să zâmbească.