După ce a fost arestat, tata a ajuns faimos. Era în 1966 — și tata (sau John Winthrop Latham, cum era cunoscut de toată lumea în afară de fiica lui) a fost primul profesor de la Universitatea din Vermont care s-a pronunțat deschis împotriva războiului din Vietnam. În acea primăvară, a condus un protest la care a luat parte tot campusul și care s-a soldat cu o demonstrație în fața clădirii administrației. Tata a condus trei sute de studenți care, timp de treizeci și șase de ore, au blocat în mod pașnic intrarea, fapt ce a determinat încetarea activității administrative a universității. În cele din urmă, au fost chemate poliția și Garda Națională. Protestatarii au refuzat să plece, iar tata a fost arătat la televiziunea națională cum era dus la pușcărie. La vremea respectivă asta a fost o știre importantă. 

Tata fusese instigatorul uneia dintre primele manifestări de protest pașnic în rândul studenților împotriva războiului, și imaginea acestui venerabil yankeu solitar cu sacou de tweed și cămașă albastră cu guler răsfrânt gen Oxford, luat pe sus de câțiva soldați ai statului Vermont, a ajuns în telejurnalele din întreaga țară. 

— Tatăl tău e grozav! mi-a spus toată lumea la liceu în dimineața de după arestarea lui. Doi ani mai târziu, când am început anul întâi la Universitatea din Vermont, chiar și menționarea faptului că eram fiica profesorului Latham provoca aceeași reacție. 

— Tatăl tău e grozav! Iar eu dădeam din cap și spuneam: 

— Mda, e cel mai tare. Să nu mă înțelegeți greșit, îmi ador tatăl. L-am adorat întotdeauna și îl voi adora mereu. Dar când ai optsprezece ani — cum aveam eu în ’69 — și vrei cu disperare să îți făurăști cât de cât o identitate, iar tatăl tău s-a transformat în Tom Paine-ul 1 orașului tău natal și al colegiului tău, te poți pomeni ușor transformat într-un pitic de virtuoasa lui umbră lungă și subțire. Aș fi putut să scap de înaltul său profil moral transferându-mă la altă școală. În loc de asta, la mijlocul anului doi am făcut al doilea lucru cel mai bun: mam îndrăgostit. Dan Buchan nu era deloc ca tata. În vreme ce tata avea pregătirea beton de membru al celui mai puternic grup al societății 

— Choate, Princeton, apoi doctoratul la Harvard —, Dan era dintr-un orășel obscur din partea de nord a statului New York, pe nume Glens Falls. Tatăl lui se ocupa cu lucrările de întreținere a școlilor din localitate, răposata lui mamă avusese un mic salon de manichiură în oraș, iar Dan era primul membru al familiei lui care urma colegiul, ca să nu mai spun de facultatea de medicină. Era și un tip timid. Nu domina niciodată o conversație, nu se impunea niciodată într-o situație. 

Dar era un ascultător grozav — mereu mult mai interesat de ce aveai tu de spus. Îmi plăcea asta. Iar blânda lui reticență mi se părea ciudat de atrăgătoare. Era serios și, spre deosebire de toți ceilalți pe care i-am cunoscut atunci la colegiu, știa exact încotro mergea. La a doua noastră întâlnire, după o bere sau două, mi-a spus că pur și simplu nu voia să intre întrun domeniu important și ambițios precum neurochirurgia. Și că nici vorbă să aleagă o specialitate din care să facă bani frumoși precum dermatologia. Nu, el avea în vedere medicina de familie. — Vreau să fiu un doctor mărunt de țară, nimic mai mult, a spus el. Studenții din primul an la medicină munceau treisprezece ore pe zi, iar Dan studia non-stop. Contrastul dintre noi era cum nu se poate mai evident. Eu aveam ca specialitate engleza și mă gândeam la o carieră didactică după absolvire. Dar era la începutul anilor șaptezeci și dacă nu toceai pentru medicină sau drept, ultimul lucru la care te gândeai era „viitorul“. Dan avea douăzeci și patru de ani când l-am cunoscut, dar diferența de vârstă de cinci ani nu era uriașă. 

De la început mi-a plăcut că părea mult mai hotărât și matur decât oricare dintre băieții cu care mă văzusem înaintea lui. Nu că aș fi știut mare lucru despre bărbați. În liceu avusesem un iubit pe nume Jared — care era savant și într-o anumită măsură priceput la arte și care mă adora total, până a intrat la Universitatea din Chicago și a fost clar că niciunul dintre noi nu voia să susțină o chestie la mare distanță. Apoi, în primul semestru la colegiu, am avut singurul flirt scurt cu anormalitatea, când am început să mă văd cu Charlie. La fel ca Jared, era foarte dulce, foarte citit, bun vorbitor și „creator“ (ceea ce, pentru Charlie, însemna compunerea unui mare volum din ceea ce era — chiar și pentru ochii mei impresionabili de fată de optsprezece ani — poezie cu adevărat ermetică și plicticoasă). Se droga la greu, fiind unul dintre băieții ăia care fumează de obicei o țigară cu marijuana la cafeaua de la micul dejun. O vreme, asta nu m-a deranjat — chiar dacă niciodată nu m-a interesat cu adevărat activitatea lui. Totuși, privind retrospectiv, am avut nevoie de această scurtă coborâre în dezmăț. Era în ’69 și dezmățul era în vogă. Dar după trei săptămâni de acomodare cu salteaua de pe podeaua camerei în care locuia Charlie — și cu monologurile lui din ce în ce mai confuze și aiurite, din cea mai profundă stare de amețeală tâmpă dată de droguri — a fost o seară când m-am dus la el și l-am găsit arzând gazul cu trei prieteni, făcând poștă o țigară uriașă cu marijuana, în timp ce în boxe bubuia The Grateful Dead.