SOARELE LUMINEAZĂ BIROUL FIRMEI DE MONUMENTE funerare Heinrich Kroll & Fiii. Sîntem în aprilie 1923 și afacerile merg bine. Primăvara ne-a fost prielnică, vindem din plin și prin aceasta sărăcim. Dar ce să facem? Moartea este necruțătoare și nu poate fi înlăturată, iar doliul omenesc pretinde în cele din urmă monumente de piatră, marmură și, dacă intervine sentimentul vinovăției sau o moștenire de seamă, solicită chiar costisitorul granit negru suedez șlefuit pe de-a întregul. Toamna și primăvara sînt cele mai bune anotimpuri pentru negustorii accesoriilor de doliu – morții sînt atunci mai numeroși decît vara și iarna; toamna, cînd seva vieții se usucă, și primăvara, cînd prinde forțe noi și mistuie trupul slăbit, la fel cum un fitil prea gros topește o lumînare prea subțire. Aceasta este de altfel părerea abilului nostru gropar Liebermann de la cimitirul comunal, și el se pricepe; are optzeci de ani, a îngropat mai bine de zece mii de cadavre și cu banii agonisiți din misitia cu monumente funerare și-a cumpărat o casă cu grădină și o crescătorie de păstrăvi pe malul rîului, iar meseria lui i-a oferit prilejul să devină un bețivan convins. Nu urăște nimic mai mult decît crematoriul orașului. Îl socotește o concurență necinstită. Nici nouă nu ne e pe plac. Cu urnele nu-i rost de cîștig. Mă uit la ceas. E aproape ora prînzului și deoarece astăzi e sîmbătă, încetez lucrul. Pun capacul pe mașina de scris, duc aparatul de multiplicat „Presto” în spatele perdelei, strîng mostre de piatră și scot din fixativ copiile fotografice ale monumentelor pentru eroii căzuți în război și ale podoabelor artistice funerare. Eu nu mă ocup numai de reclamă, ci sînt și desenatorul și contabilul firmei; de un an sînt și singurul funcționar administrativ, fără să fiu măcar de specialitate. Cu o poftă deosebită, scot din sertar o țigară de foi, una neagră de tutun brazilian. Voiajorul fabricii de produse metalice din Württemberg, mi-a dat-o azi de dimineață, înainte de a încerca să-mi vîre pe gît o cantitate de coroane de bronz; țigara așadar e bună. Din fericire, în sobă mai e puțin foc. Fac sul o hîrtie de zece mărci, o țin o clipă deasupra jarului și-mi aprind cu ea țigara. La sfîrșit de aprilie focul din sobă nu mai este necesar; a fost numai o idee comercială a patronului meu Georg Kroll. E de părere că persoanele în doliu, care sînt nevoite să cheltuiască bani, preferă în acest scop o cameră încălzită. Doliul e oricum o înghețare a sufletului și dacă la aceasta s-ar mai adăuga și frigul la picioare, ar fi greu de obținut un preț favorabil. Căldura să dezghețe tot, pînă și portofelul! De aceea biroul nostru este încălzit peste măsură și reprezentanților noștri li s-a împuiat capul cu principiul de a nu încerca niciodată să încheie vreun contract la cimitir, pe vreme proastă sau pe ploaie – ci numai în cămăruța încălzită, și dacă este posibil după prînz. Doliul, frigul și foamea nu fac casă bună cu comerțul.