Din CLIPA CÂND mi i-am pierdut pe ai mei într-un accident de circulaţie,
mă concentrez cu multă atenţie asupra părinţilor altora Această
particularitate mă caracteriza mai cu seamă în adolescenţă, când mulţi
prieteni se lepădau de familiile lor, iar mie îmi mergea cât se poate de bine în
calitatea mea di singuratic, de substitut de odraslă. Nu duceam lipsă, în
cartier, de taţi mâhniţi şi de mame dezamăgite, bucuroşi să aibă prin preajmă
cel puţin un flăcău de şaptesprezece ani care să le aprecieze umorul,
sfaturile, mâncărurile gătite, eventual şi banii. Totodată, eram şi eu un fel de
părinte. Contextul imediat al vieţii mele de atunci era viaţa conjugală nouă,
dar în curs de dezintegrare, a surorii mele Jean cu un tip numit Harper.
Protejata şi fiinţa mea de suflet în familia aceea nefericită era nepoţica mea
de trei anişori, Sally, unica fiică a lui Jean. Crizele de furie, urmate de
împăcări, care învolburau spaţiul încăpătorului apartament – Jean intrase în
posesia a jumătate din moştenire, în vreme ce partea mea era încă
administrată prin procură – aveau tendinţa de a o marginaliza pe Sally. Eu,
fireşte, nu puteam să nu mă identific cu fetiţa neglijată, aşa că din când în
când ne ascundeam amândoi frumos într-o cameră mare, cu vederea spre
grădină, ea cu jucăriile, eu cu discurile mele, sau într-o chicinetă pe care o
foloseam ori de câte ori comportarea violentă din jur ne tăia cheful de a ne
arăta mutrele.
Îmi făcea bine să am grijă de Sally. Mulţumită acestei preocupări,
rămâneam civilizat şi ferit de propriile mele necazuri. A trebuit să mai treacă
încă două decenii până să mai simt, ca atunci, că arn rădăcini. Cel mai mult
îmi plăceau serile când Jean şi Harper ieşeau în oraş, în special vara; atunci îi
citeam lui Sally până când adormea, iar mai târziu îmi făceam temele pe
masa mare de lângă ferestrele-uşă deschise larg ca să lase să intre mirosul
dulce al arbuştilor înmiresmaţi şi praful stârnit de circulaţie. Studiam pentru
examenele finale de la şcoala Beamish de pe Elgin Crescent, un loc unde te
făceau tobă de carte, autointitulat, cu ifose, „academie”. Când îmi ridicam
ochii de pe manuale şi o vedeam pe Sally în spatele meu, în odaia cufundată
în umbre, întinsă pe spate, cu cearşafurile şi ursuleţiide pluş împinşi mai jos
de genunchi, cu braţele şi picioarele azvârlite neglijent departe de corp, într-o
atitudine pe care o interpretam ca fiind una de încredere total nejustificată în
bunăvoinţa lumii înconjurătoare, mă simţeam transportat de un neîmblânzit,
dureros sentiment de duioşie protectoare, ca o împunsătură în inimă – sunt
sigur că acestor trăiri le datorează existenţa cei patru copii ai mei. Nu m-am
îndoit niciodată: pe un anumit plan, rămâi orfan toată viaţa A avea grijă de
ţânci înseamnă a te alinta pe tine însuţi.