Pe jumătate goală, cu o mână ridicată ca o balerină, cu cealaltă atârnându-i uşor pe lângă corp, Lillian Carter socotea în minte cât mai putea să amâne plata chiriei în timp ce proprietarul se afla la închisoare. Dacă domnul Watkins ar fi eliberat imediat, ar trebui să se ferească să dea ochii cu el până când reuşea să strângă suficienţi bani ca să-i plătească chiria pentru apartamentul de două camere din blocul dărăpănat, cu cinci etaje, cu locuinţe sărăcăcioase, de pe Sixty-Fifth Street. Ceea ce nu era deloc uşor, căci domnul Watkins şi soţia lui locuiau la etajul întâi. Partea bună era că, foarte devreme în dimineaţa aceea, cei doi soţi se certaseră groaznic, ţipetele lor potolindu-se abia după mai bine de trei sferturi de oră. Puţin mai târziu, când pleca la lucru, Lillian se întâlnise cu nişte poliţişti care urcau treptele de la intrare. Poate că, de data aceasta, o să-l închidă pe nesuferitul acela vreo câteva zile, ca să se înveţe minte. Nu că i-ar fi păsat câtuşi de puţin de nevastă-sa aia îndesată şi urâtă ca un buldog. Doamna Watkins o detestase de la bun început, mai ales după ce aflase cu ce se îndeletnicea Lillian. — Angelica, ţi-a căzut toga… din nou! Domnul Rossi s-a oprit cu o daltă de lemn într-o mână şi cu o cârpă în cealaltă. Deşi poza de şase ani pentru artişti, Lillian nu se obişnuise încă să fie strigată cu pseudonimul ales de mama ei, Kitty, ca să apere reputaţia familiei, ceea ce era de tot râsul. De parcă ar fi provenit din familia Astor sau dintr-alt neam mare. Lillian şi-a tras toga de mătase peste umăr în aşa fel încât să lase la vedere doar un sân dezgolit. Materialul era lunecos şi nu stătea cu nici un chip. Domnul Rossi lucra repede, şi torsul de lut din faţa lui era aproape gata. Probabil că era ultima ei zi de lucru şi poza doar de o oră. Până acum făcuse şaptezeci şi cinci de cenţi. Ceva mai mult de un cent pe minut. Îi venea să-şi dea palme că nu ceruse mai mult. În februarie, pe patul de moarte, Kitty îi spusese să nu cumva să ceară mai puţin de un dolar pe oră – aceasta fiind doar una dintre cele zece-douăsprezece îndrumări pe care abia i le-a putut rosti printre accesele de tuse, de parcă ar fi încercat să adune toate sfaturile părinteşti înainte de a se prăpădi. Lillian ar fi trebuit să şi le fi notat, dar era prea prinsă să îi facă ceaiuri şi să o înfăşoare în pături, să cheme mereu doctorul, care era prea ocupat cu alţi bolnavi de gripă spaniolă, ca să mai vină şi la ele. — Angelica, te-am rugat… Toga alunecase din nou. — E frig aici. Tremur toată şi de aceea cade mereu. N-aţi putea să faceţi focul? Ochii negri şi bulbucaţi ai domnului Rossi erau accentuaţi de sprâncenele groase, dar prăpădita lui voce ascuţită îi risipea orice încercare de a fi ameninţător. — Nu am cu ce să-l aprind. E doar întâi octombrie, nu e frig deloc. — Sigur că nu e… dumneavoastră sunteţi îmbrăcat. — Îmi pare rău, Angelica. Vrei să faci o pauză? De o săptămână, când bătuse la uşa atelierului lui, întrebându-l dacă nu avea nevoie de un model, sculptorul fusese din cale afară de politicos. Rămăsese cu gura căscată, recunoscând-o pe dată, iar ea intrase dându-l la o parte şi vorbind neîntrerupt, până când el a acceptat s-o lase să-i pozeze. Cum închiriase de puţin timp studioul din cunoscuta clădire Lincoln Arcade din Upper West Side, nu apucase să afle de la chiriaşii mai vechi că, la venerabila vârstă de douăzeci şi unu de ani, Lillian era trecută de-a binelea. — Nu, nu am nevoie de pauză. Mi-e bine, a răspuns ea, gândindu-se că avea noroc că găsise slujba aceasta, a doua pe care o primise din luna februarie, ceea ce reprezenta o veşnicie în lumea artistică a New Yorkului. Dar, în loc să-şi vadă înainte de lucru, domnul Rossi şi-a şters mâna pe şorţ şi s-a apropiat de podiumul pe care stătea modelul. — Poţi să te apleci un pic mai mult? a întrebat el, împingându-şi şoldul drept puţin înainte, ca să-i arate cum să stea. Şi să te răsuceşti aşa? Corpul ei s-a executat automat, aşezându-se în poziţia cerută. — Da, aşa e mai bine.