În după-amiaza în care credeam că totul se terminase, nu-mi imaginam cât de aproape eram ca viața mea să înceapă. Veneam de la incinerarea fratelui meu și conduceam pe o șosea pustie. Pe bancheta din spate aveam urna cu cenușa lui. Nu lăsase nici un testament, dar într-un jurnal scris în urmă cu doi ani menționa că, dacă într-o zi se dădea jos din trenul vieții, dorea să-i fie împrăștiată cenușa lângă o cabană de la poalele Muntelui Moran, în cordiliera Las Rocosas. După cum mărturisea în caietul care se afla acum la poliția judiciară, acolo cunoscuse singurele zile de „fericire desăvârșită“. Mai presus de frumusețea locului, se pare că ființa care plăsmuise acea oază de lumină din sufletul lui sumbru răspundea la numele de Eileen. 

Nu-mi vorbise niciodată de ea, dar oricum Jonathan nu era un model de elocvență. În puținele rânduri în care îl văzusem în ultimii ani era veșnic închis în sine, ca și cum ar fi trăit exilat într-o țară lăuntrică din care îi era cu neputință să iasă. Asta pe când era în viață. M-am uitat în retrovizor, la urna de metal argintată cu inscripția care îmi venise în minte, după ce funcționarul de la pompe funebre a insistat, spunândumi că prețul includea o dedicație gravată. Frate drag, Ai fost mereu un mister pentru mine, și acum, că te îndrepți spre cea mai mare enigmă, ești un mister ascuns în alt mister. Îmi va fi foarte dor de tine. Toni Funcționarul s-a încruntat citind-o. Pesemne o socotea rece sau de-a binelea o absurditate. 

În privința asta îi dădeam dreptate. Dat fiind că cenușa va ajunge pe o pajiște lângă cabană, urna goală cu inscripția aceea va deveni ceva lipsit de sens, un recipient ce nu mai conține nimic, cu atât mai puțin memoria celui decedat. Bolnăvicios de rezervat cum era, nici măcar cauza morții lui nu fusese clară. Conform raportului poliției, ieșise de pe șosea la o curbă, având peste o sută de kilometri pe oră, și se ciocnise de un stâlp de înaltă tensiune. Jonathan murise pe loc. Autopsia dovedise că nu avea alcool în sânge și nici urme de stupefiante. Totuși, faptul că nu avea centura de siguranță, care i-ar fi putut salva viața, i-a făcut pe investigatori să creadă că putea fi vorba de o sinucidere disimulată. 

Nu vom afla niciodată cu certitudine. Avea să rămână încă un secret al lui Jonathan. Ultimul. — Mi-ai întors pe dos viața, știi, nu-i așa? am spus, privind urna prin retrovizor. Ai fi putut să-mi ceri ajutorul, știi că aș fi sărit imediat! Când oare nam făcut-o? Din vina ta, am rămas acum singur. Cu o lacrimă prelingându-mi-se pe obraz, mi-am închipuit ce mi-ar fi răspuns la asta. Aproape că îi puteam auzi glasul în Fordul Mustang. 

— Nu mă acuza de ceea ce n-ai făcut tu însuți. Când mi-ai telefonat ultima oară? În jur de Anul Nou, și de atunci au trecut șase luni. 

— N-ai dreptul să-mi spui așa ceva! De ce trebuia să fiu mereu eu cel care sună? Am fost la dispoziția ta în fiecare zi de pe lume… 

Sau n-am plătit din buzunarul meu avansul pentru apartamentul pe care l-ai închiriat? Bani pe care, de bună seamă, nu ți i-am cerut niciodată. 

— Bani… Întotdeauna banii ca justificare.