Se spune că, în clipa morţii, toată viaţa îţi trece pe dinaintea ochilor, dar mie nu mi s-a întâmplat aşa. Ca să fiu sinceră, întotdeauna mi s-a părut că toată povestea cu ultimul moment, cu filmul mental al întregii vieţi, sună destul de groaznic. Unele lucruri e mai bine să rămână moarte şi îngropate, cum ar spune mama mea. M-aş bucura să uit toată clasa a cincea (perioada cu ochelari şi cu aparat dentar roz), şi chiar ar vrea cineva să retrăiască prima zi din clasa a şasea? Să mai pun la socoteală şi vacanţele plictisitoare cu familia, orele de algebră fără niciun rost, durerile menstruale şi sărutările stângace pe care le-am suportat cu chiu, cu vai… Adevărul este, totuşi, că nu m-ar fi deranjat deloc să retrăiesc cele mai bune momente din viaţă: când eu şi Rob Cokran ne-am cuplat în mijlocul ringului de dans la balul bobocilor, astfel că toată lumea ne-a văzut şi a aflat că suntem împreună; când eu şi Lindsay, Elody şi Ally ne-am îmbătat şi am încercat să facem îngeri de zăpadă în luna mai şi am lăsat urme de mărimea unui om pe gazonul lui Ally; petrecerea mea de la şaisprezece ani, când am aprins o sută de lumânărele şi am dansat pe masa din curtea din spate; când eu şi Lindsay iam făcut o farsă Clarei Seuse de Halloween, am fost urmărite de poliţişti şi am râs de ne durea burta. Lucrurile pe care aş fi vrut să mi le amintesc; lucrurile pentru care aş fi vrut să fiu ţinută minte. Dar, înainte să mor, nu m-am gândit la Rob sau la orice alt băiat. Nu m-am gândit la toate lucrurile scandaloase pe care le-am făcut cu prietenele mele. Nu m-am gândit nici măcar la familia mea, nici la felul în care lumina dimineţii împrumută pereţilor din dormitorul meu culoarea smântânii, nici la felul în - LAUREN OLIVER - 7 care miros azaleele de sub fereastra mea în iulie, a miere şi a scorţişoară în acelaşi timp. În schimb, m-am gândit la Vicky Halliman. Mai precis, m-am gândit la un moment din clasa a patra, când Lindsay a anunţat în faţa întregii clase, la ora de sport, că nu o va primi pe Vicky în echipa ei de dodgeball. „E prea grasă, a trântit Lindsay. O loveşti şi cu ochii închişi.” Încă nu eram prietenă cu Lindsay, dar încă de atunci avea un mod de a spune ceva încât să sune foarte amuzant, iar eu am râs cu toţi ceilalţi, în timp ce faţa lui Vicky se făcea la fel de purpurie ca marginea unui nor de furtună. Iată ce mi-am amintit în secunda aceea dinaintea morţii, când pasămite ar fi trebuit să am vreo revelaţie majoră cu privire la trecutul meu: mirosul de lac şi scârţâitul tenişilor noştri pe podeaua lustruită; faptul că mă strângea şortul de poliester; râsul care răsuna în spaţiul mare şi gol, de parcă erau mult mai mult de douăzeci şi cinci de persoane în sala de sport. Şi chipul lui Vicky. Foarte ciudat e că nu mă mai gândisem la asta de o veşnicie. Era una dintre amintirile alea pe care nici nu ştiam că le am, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Şi nu pentru că Vicky a fost traumatizată sau ceva de genul acesta. Chestii din astea îşi fac copiii unii altora. Nu e mare scofală. Întotdeauna va fi un copil care râde şi altul de care se râde. Aşa se întâmplă în fiecare zi, în fiecare şcoală, în fiecare oraş din America – şi poate chiar din lume, n-am de unde să ştiu. Întreg scopul maturizării este să înveţi să rămâi de partea celor care râd. În primul rând, Vicky nu era foarte grasă – avea doar nişte rotunjimi de bebeluş pe faţă şi pe burtă – şi, înainte să intre la liceu, a dat jos toate kilogramele şi s-a înălţat cu şapte centimetri. Până la urmă, s-a împrietenit şi cu Lindsay. Jucau hochei pe iarbă împreună şi se salutau pe culoare. Odată, prin clasa a zecea, Vicky a amintit momentul la o petrecere – eram toate destul de ameţite – şi am râs, şi am râs, şi Vicky cel mai - O ZI DIN ŞAPTE - 8 tare dintre toţi, până când faţa i s-a făcut aproape la fel de purpurie ca atunci, cu mulţi ani în urmă, în sala de sport. Ăsta a fost lucrul ciudat numărul unu.