Sunt condus într-o cameră mică şi mohorâtă, invitat să iau loc şi să aştept. Şase scaune maro goale, din plastic, sunt aşezate faţă în faţă pe linoleumul ponosit. Într-un colţ, o plantă verde de plastic, cu frunze lucioase acoperite de praf. Fac ce mi s-a spus. Mă aşez. Coapsele îmi tremură. Îmi simt palmele lipicioase şi gâtul uscat. Capul îmi zvâcneşte. „Ar trebui să-l sun pe tata acum, ar trebui să-l sun până nu e prea târziu“, mă gândesc, dar mâinile nu fac nici un efort să scoată telefonul din buzunarul blugilor. Să-l sun pe tata şi săi spun ce? Cum să-i spun? Lumina e supărătoare – dungi strălucitoare de neon care brăzdează tavanul. Pereţii gălbui sunt crăpaţi. Stau acolo, amorţit. Neajutorat. Pierdut. Tânjesc după o ţigară. Mă întreb dacă o să mi se facă rău şi o să vărs cafeaua amară şi brioşa râncedă pe care le-am consumat cu două ore în urmă. Încă mai aud scrâşnetul roţilor şi simt smucitura bruscă a maşinii când a virat brusc la dreapta, derapând în parapet. Şi ţipătul ei. Încă o mai pot auzi ţipând. „Câţi oameni au aşteptat aici?“, mă întreb. „Câţi oameni au stat unde stau eu acum, aşteptând veşti despre cei dragi?“ Nu pot să nu-mi imaginez câte au văzut pereţii ăştia galbeni ca icterul. Şi ce ştiu. Ce-şi amintesc. Lacrimi, ţipete sau uşurare. Speranţă, durere sau bucurie.