Padre Angel s-a străduit solemn să se ridice în capul oaselor. Şi-a frecat pleoapele cu oasele de la degete, a dat deoparte pologul croşetat şi, gînditor, a mai zăbovit o clipă pe rogojină roasă, doar cît să se simtă viu şi să-şi aducă aminte ce dată era şi ce corespondenţă avea în sinaxar. „Marţi, patru octombrie”, s-a gîndit; şi a adăugat în şoaptă: „Sfîntul Francisc de Assisi”. S-a îmbrăcat pe nespălate şi fără să-şi fi spus rugăciunea. Era înalt, sanguin, cu un chip blajin de bou blînd şi gesturi triste şi pline de miez.

După ce şi-a aranjat nasturii sutanei cu dezlînata atenţie cu care degetele probează coardele harpei, a tras zăvorul şi a deschis uşa care dădea în patio. Sub picurii ploii, chiparoasele i-au amintit de vorbele unui cîntec. „Marea va creşte cu lacrimile mele”, a suspinat. Din dormitor se ajungea în biserică printr-un coridor interior, străjuit pe laturi de ghivece de flori şi podit cu cărămizi puse una lîngă alta, printre care tocmai începea să crească iarba de octombrie. Înainte de a pleca la biserică, padre Angel a intrat în latrină. A urinat din belşug, ţinîndu-şi răsuflarea, ca să nu simtă duhoarea pătrunzătoare a amoniacului, din pricina căreia îi dădeau lacrimile.

Apoi a ieşit pe coridor, amintindu-şi: „Barca-mi voi duce pînă-n visul tău”. În uşiţa îngustă care dădea în biserică, a simţit pentru ultima oară mireasma chiparoaselor. Înăuntru duhnea. Naosul lung era podit şi el tot cu cărămizi puse una lîngă alta şi comunica printr-o singură poartă cu piaţa publică. Padre Angel s-a dus drept la turn. A văzut că greutăţile ornicului îi ajungeau la peste un metru deasupra capului şi s-a gîndit că arcul mai ţinea o săptămînă. Ţînţarii s-au repezit la el. A strivit unul, lovindu se violent cu palma peste ceafă şi ştergîndu-se apoi de frînghia clopotului. Imediat după, s-a auzit acolo sus uruitul visceral al complicatei maşinării mecanice şi, pe loc, clopotul i-a bătut în pîntece de cinci ori, surd şi adînc. A adăstat pînă s-a stins şi ultimul răsunet.

Atunci a apucat frînghia cu amîndouă mîinile, şi-a răsucit-o pe încheieturile mîinilor şi, cu grăbită convingere, a făcut să sune bronzurile goale pe dinăuntru. Avea şaizeci şi unu de ani împliniţi. Trasul clopotelor era prea brutal pentru etatea lui, dar întotdeauna el singur chemase lumea la liturghie, iar efortul îi ridica moralul. În sunete de clopot, Trinidad a împins uşa de la stradă şi s-a dus spre cotlonul unde, cu o seară înainte, pusese cursele de şoareci. Acolo a simţit şi scîrbă, şi satisfacţie: dăduse de un mic masacru. A deschis prima capcană, a prins coada şoarecelui între arătător şi degetul mare, şi l-a azvîrlit într-o cutie de carton. Padre Angel a deschis în cele din urmă uşa care dădea în piaţa publică.

— Bună ziua, părinte, a spus Trinidad. N-a remarcat frumoasă voce baritonală a fetei. Piaţa pustie, migdalii aţipiţi sub ploaie, satul încremenit în zorii nemîngîiaţi ai lui octombrie i-au dat senzaţia de paragină. Dar s-a obişnuit cu răpăitul ploii şi, din fundul pieţei, i-a ajuns la urechi, limpede şi uşor ireal, clarinetul lui Pastor. Abia atunci a răspuns la bună ziua.