În anul în care am împlinit nouăzeci de ani, am vrut să-mi dăruiesc o noapte de dragoste nebună cu o adolescentă fecioară. Mi-am adus aminte de Rosa Cabarcas, patroana unei case clandestine care obişnuia să-şi încunoştinţeze clienţii statornici când avea vreo noutate disponibilă. Niciodată n-am cedat acesteia sau oricărei alteia dintre multele-i tentaţii obscene, dar ea nu credea în puritatea principiilor mele. Şi morala e o chestiune de timp, spunea, cu un zâmbet răutăcios, ai să vezi. Avea cu câţiva ani mai puţin decât mine şi nu mai ştiam nimic despre ea de atâta amar de vreme, că s-ar fi putut prea bine să fi murit.

Însă la primul apel i-am recunoscut vocea la telefon şi i-am slobozit fără nici un preambul: — Astăzi, da. Ea suspină: Ah, sărmanul meu învăţat, te faci nevăzut preţ de douăzeci de ani şi dai semne de viaţă numai ca să ceri imposibilul. Îşi recăpătă îndată stăpânirea de sine proprie meseriei şi-mi oferi o jumătate de duzină de opţiuni îmbietoare, dar e drept că nici una neprihănită. Am refuzat-o, stăruind că trebuia să fie fecioară şi chiar pentru noaptea aceea. Ea m-a întrebat alarmată: Ce anume vrei să-ţi dovedeşti? Nimic, i-am răspuns, enervat că pusese dege tul pe rană, ştiu prea bine ce pot şi ce nu pot.

Ea spuse impasibilă că învăţaţii le ştiu pe toate, dar nu chiar pe toate: singurele Fecioare care au mai rămas pe lume sunteţi voi, cei născuţi în august. De ce nu mi-ai dat comanda mai devreme? Inspiraţia vine pe nepusă masă, i-am răspuns. Dar poate că aşteaptă, spuse ea, veşnic mai înţeleaptă decât oricare bărbat, şi-mi ceru măcar două zile să cerceteze temeinic piaţa. I-am replicat cât se poate de serios că, pentru o asemenea treabă, la vârsta mea fiecare ceas înseamnă un an. Atunci nu-i cu putinţă, zise ea fără urmă de îndoială, dar, în sfârşit, aşa-i mai emoţionant, ce naiba, te sun într-o oră. Nu trebuie s-o spun, fiindcă se vede de la o poştă: sunt urât, timid şi anacronic. Însă muncindu-mă atâta să nu fiu aşa, am ajuns să simulez tocmai contrariul. Până în ziua de astăzi, când m-am hotărât să povestesc cum sunt, din proprie voinţă şi nesilit de nimeni, chiar de-ar fi numai ca să-mi uşurez cugetul. Am început cu telefonul neobişnuit dat Rosei Cabarcas pentru că, văzut cu ochii de astăzi, acela a fost începutul unei noi vieţi, la o vârstă la care majoritatea muritorilor sunt morţi.

Locuiesc într-o casă colonială pe trotuarul însorit dinspre parcul San Nicolás, unde mi-am petrecut toate zilele vieţii fără femeie şi fără avere, unde au trăit şi au murit părinţii şi unde mi-am propus să mor singur, în acelaşi pat în care m-am născut şi într-o zi pe care mi-o doream îndepărtată şi fără suferinţă. Tata a cumpărat-o la sfârşitul secolului al XIX-lea, când a fost scoasă la mezat, a închiriat parterul pentru prăvălii de lux companiei unor italieni şi şi-a păstrat etajul ca să trăiască aici fericit cu fata unuia dintre ei, Florina de Dios Cargamantos, remarcabilă interpretă a lui Mozart, poliglotă şi admiratoare a lui Garibaldi, femeia cea mai frumoasă şi mai talentată din câte au existat vreodată în oraş: mama mea.