UN DOMN FOARTE BĂTRÂN CU NIŞTE ARIPI URIAŞE

După trei zile de ploaie omorâseră atâţia crabi în casă, încât Pelayo a fost nevoit să străbată curtea inundată ca să-i arunce în mare, căci nou-născutul avusese toată noaptea fierbinţeală şi se părea că din pricina duhorii. Lumea era tristă începând din ziua de marţi. Cerul şi marea erau un amestec de cenuşă, iar nisipul ţărmului, care în martie strălucea ca pulberea de lumină, se prefăcuse într-o mocirla de fructe de mare stricate. Lumina era atât de molcomă la amiază, încât atunci când s-a întors acasă, după ce-a aruncat crabii, lui Pelayo i-a venit greu să desluşească ce anume se mişca şi se tânguia în fundul curţii. A trebuit să se apropie foarte mult ca să descopere că era un bărbat bătrân, trântit pe burtă în noroi şi care, cu toate că se străduia din răsputeri, nu se putea ridica, fiindcă-l împiedicau aripile sale uriaşe. Speriat de coşmarul acela, Pelayo dădu fuga s-o caute pe Elisenda, nevastă-sa, care-i punea comprese copilului bolnav, şi o duse în fundul curţii.

Se uitară ămândoi la trupul căzut cu o uimire mută. Era îmbrăcat ca un negustor de haine vechi, îi mai rămăseseră doar câteva smocuri decolorate pe ţeasta pleşuvă şi foarte puţini dinţi în gură, iar condiţia-i jalnică de străbunic ud până la piele îi răpise orice măreţie. Pelayo şi Elisenda îl priviră îndelung şi cu atâta luare-aminte, că îşi reveniră foarte repede din uimire şi ajunseră să-l găsească oarecum familiar. Atunci se  încumetară să-i vorbească şi el le răspunse într-un grai de neînţeles, dar cu o voce răsunătoare de navigator. Şi astfel trecură peste neajunsul cu aripile şi socotiră pe bună dreptate că era un naufragiat solitar de pe vreo navă străină scufundată de furtună. Totuşi chemară o vecină care ştia totul despre viaţă şi moarte, iar ei i-a fost de-ajuns o privire pentru a le îndrepta greşeala.

— Este un înger, le zise. Precis că venea după copil, însă bietul de el e atât de bătrân, încât l-a doborât ploaia. A doua zi toată lumea aflase că la Pelayo acasă era un înger în carne şi oase, captiv. Cu toată convingerea vecinei atotştiutoare, care susţinea că îngerii din vremurile astea erau supravieţuitorii fugari ai unei tainice uneltiri cereşti, nu i-a lăsat inima să-l omoare cu parul. Pelayo l-a păzit din bucătărie toată după-amiaza, înarmat cu bâta lui de pândar şi înainte de a se duce la culcare, l-a scos târiş din mocirlă şi l-a închis cu găinile în ţarcul împrejmuit cu sârmă. La miezul nopţii, când ploaia a stat, Pelayo şi Elisenda continuau să omoare crabi. La scurtă vreme, copilul se deşteptă fără fierbinţeală şi avu poftă de mâncare. Atunci se simţiră mărinimoşi şi hotărâră să pună îngerul pe o plută, cu apă de băut şi provizii pe trei zile, şi să-i dea drumul în largul mării, Iăsându-l în voia sorţii, însă când ieşiră în curte, o dată cu revărsatul zorilor, îi găsiră pe toţi vecinii în dreptul ţarcului, hârjonindu-se cu îngerul fără pic de evlavie şi aruncându-i resturi de mâncare printre ochiurile gardului de sârmă, de parcă n-ar fi fost o fiinţă supranaturală, ci un animal de circ.