Nu am ţinut niciodată un jurnal. Douăzeci şi şapte de ani am trăit sub dictaturi, în România, când orice gând al tău încredinţat hârtiei putea deveni obiect de incriminare şi osândă. De opt ani şi jumătate trăiesc în lumea liberă, dar vechea nedeprindere de a-mi face însemnări zilnice a devenit deprinderea de a nu le face. Vine o vreme când viaţa ta se cere rostită şi altfel decât în graiul convenţiilor sociale, mai adevărat adică şi mai de-a dreptul, şi atunci, în lipsă de altceva, ţi-o iei de la capăt pe amintiri, de-a rostogolul, ca apa muntelui poticnită'n pietre, şi o duci până unde poţi. Începute acum vreo nouă luni, la vremea când gândul de a mă întoarce la vatră coincidea cu o chemare a patriarhului meu pentru nişte rosturi cărora le fusesem îndărătnic timp de douăzeci şi cinci de ani, însemnările acestea le isprăvesc în ajunul unei plecări care, după vorba poetului, ar putea să fie şi o moarte. Le-am scris în grabă, cu ochii pe calendar, fără meşteşug şi fără pretenţii, căutând să le ţin amintirilor o curgere în timpul lor, care totuşi suferă de unele aproximaţii. Le las aici, pe seama celei mai adevărate prietenii pe care am avuto vreodată, înaltă, pură, jertfelnică, înţelegătoare, harismatică, atotcuprinzătoare1, cu dorinţa ca ele să nu fie date publicităţii decât după ce vor fi trecut cinci ani de la moartea mea, în afară de cazul că împrejurările vor porunci altfel. Memoriile mele sunt departe de a ii complete, mai cu seamă în ultimele capitole, pe care le-am scris biciuit de timp. Dar, aşa cum sunt, ele se vor şi se propun o mărturie nu numai a unei lumi, ci şi a unui suflet. E vorba de sufletul meu. Autorul 9 mai 1974, Detroit. Era în vara lui 1941. Absolvisem Seminarul Central; destul de sărac, nu aveam nici o meserie, aşteptam toamna, să intru la Facultatea de Teologie cu vreo bursă oarecare. Inspirat de un articol al lui Arghezi publicat în revista Vremea, mă angajasem chelner la restaurantul jupânului Manole Şerbănescu – un local de clasa a doua, pe strada Vasile Lascăr – şi câştigam bani buni, lucrând cu şervetul, de la şapte seara până spre unu noaptea. Localul avea şi grădină, oraşul era plin de nemţi, ostaşii lui Hitler aveau bani mulţi şi consumau din plin bere amestecată cu coniac. Aveam asigurate cele două mese ale zilei; cu o parte din câştig îmi plătisem chiria (locuiam într'o cameră de pe bulevardul Dacia, mi se pare că la numărul 20), cu altă parte acopeream unele cheltuieli ale revistei Dacia Rediviva, pe care o editam împreună cu un grup de prieteni, tot atât de săraci şi entuziaşti. Plătisem o datorie la tipografia „Fântâna Darurilor” şi tipăream acum revista, tot pe datorie, la tipografia mănăstirii Cernica, al cărei director, Cristofor Dancu, călugăr şi gazetar de dreapta, se oferise să ne ajute. Făceam drumul la Cernica de două-trei ori pe săptămână, pentru corecturi, şi izbutisem astfel să-mi distrug şi ultima pereche de pantofi, din ale căror tălpi rămăseseră doar ramele, (îmi aduc aminte că mă plimbam odată pe bulevardul Elisabeta cu amicii mei Constantin Bărbulescu şi Zaharia Ducu, discutând aprins perspectivele revistei noastre. Ne opriserăm în faţa Universităţii, gata să ne despărţim. Eu isprăvisem ţigara; am aruncat mucul şi, instinctiv, am vrut să-l strivesc cu piciorul, dar în acel moment am scrâşnit de durere şi am sărit ca un arc, simţind mucul aprins al ţigării înşurubat în ciorap şi'n piele. Fie de durere, fie de ruşine, am rupt-o la fugă, în timp ce prietenii, înveseliţi foarte, îmi strigau din urmă: Trăiască Dacia Rediviva!).