Cele ce urmează s-au întâmplat mai mult sau mai puţin. În orice caz, episoadele cu războiul sunt în mare parte autentice. E adevărat că un cunoscut de-al meu a fost împuşcat la Dresda pentru că luase un ceainic care nu-i aparţinea. E tot atât de adevărat că un alt cunoscut de-al meu a ameninţat că după război va tocmi nişte pistolari care să-i lichideze pe toţi duşmanii săi personali. Şi aşa mai departe. Am schimbat însă toate numele. 

E adevărat că în 1967 m-am reîntors la Dresda pe banii Fundaţiei Guggenheim (fie binecuvântată!). Oraşul aducea destul de bine cu Dayton, Ohio, numai că era mult mai aerisit. Sub el probabil că există tone întregi de făină de oase omeneşti. M-am reîntors la Dresda însoţit de un vechi tovarăş de arme, Bernard V. O'Hare, şi acolo m-am împrietenit cu un şofer de taxi care ne-a dus să vedem abatorul unde, ca prizonieri de război, ne petrecuserăm multe nopţi în spatele porţilor zăvorâte. Pe şofer îl chema Gerhard Muller. 

Ne-a povestit că fusese şi el o vreme prizonier - la americani. L-am întrebat cum era viaţa sub comunişti şi ne-a răspuns că la început fusese îngrozitoare fiindcă toată lumea trebuia să muncească pe brânci şi nu prea se găseau de nici unele: nici locuinţe, nici haine, nici mâncare. Dar acum lucrurile mergeau mult mai bine. Avea un mic apartament confortabil, iar fiica lui primea o educaţie excelentă. Mama lui fusese incinerată în ploaia de foc abătută asupra Dresdei. Aşa merg lucrurile. De Crăciun şoferul i-a trimis lui O'Hare o felicitare, şi iată ce-i scria….