Peste câte obstacole poate trece în viaţă un om? Câte piedici, câte stavile îi pot sta în cale pentru a-i pune la încercare tăria de caracter? În cartea lui, Slavomir Rawicz răspunde la aceste întrebări cât se poate de simplu: suferinţa pe care o poate îndura omul uneori pare fără margini, pare că e nesfârşită, dar şi curajul lui poate fi nemăsurat. În tinereţea lui, Slavomir Rawicz, ofiţer de cavalerie polonez, este forţat de împrejurări să treacă printr-o aventură de proporţii vaste. Arestat în 1939, tânărul ofiţer cunoaşte torturile detenţiei, fiind schingiuit de ofiţerii NKVD care încercau să demonstreze că spiona împotriva URSS. Condamnat la 25 de ani de muncă silnică, Slavomir Rawicz ajunge în februarie 1941, după un adevărat marş al morţii care a durat câteva luni, în Lagărul 303 din Siberia, la sud de Cercul Polar Arctic, nu departe de oraşul Iakutsk. Însă aventura lui abia acum începe. Toţi bărbaţii tineri aflaţi în gulag, în putere şi care nu-şi doresc propria moarte, trebuie să se gândească la evadare, mărturiseşte eroul cărţii la un moment dat, iar acest gând a încolţit şi în mintea lui. Cum poţi însă evada dintr-o închisoare care aparent se numeşte Lagărul 303, dar în realitate poartă numele Siberia? Pentru că în timp ce fuga din lagăr era relativ simplă, fuga din Siberia părea imposibilă. Întoarcerea acasă este, de fapt, o pasionantă descriere a acestei lungi evadări, nu doar dintr-un lagăr sovietic, ci dintr-o regiune ostilă, apoi dintr-o ţară duşmănoasă. Iubind libertatea la fel de mult ca viaţa, Rawicz şi tovarăşii lui fugari traversează Siberia îngheţată, Mongolia şi neîndurătorul deşert Gobi, Tibetul, apoi asprul lanţ muntos Himalaya, pentru a ajunge în India şi a fi salvaţi, în final, de soldaţii britanici. Preţul pe care l-au plătit a fost mare, trei dintre ei pierzându-şi viaţa pe un drum lung de aproape 6.500 de kilometri. Slavomir Rawicz nu a scris o carte de călătorii. Cu siguranţă, drumul periculos pe care l-a străbătut împreună cu tovarăşii lui i-ar fi putut inspira şi grandoare. Autorul ar fi putut descrie peisaje maiestoase văzute de puţini ochi de-a lungul timpului, însă nu a făcut-o. O recunoaşte şi acceptăm argumentul pe care îl invocă atunci când mărturiseşte că, în definitiv, orice formă de relief a reprezentat un obstacol în calea lor spre libertate. Descrie însă cu acurateţe împrejurările şi sentimentele care i-au ţinut împreună de-a lungul tuturor aventurilor, statornicia convingerilor lor, prietenia dintre aceşti oameni bătuţi de soartă, aflaţi la capătul puterilor şi care nu doreau decât să rămână alături unul de celălalt până la capăt.