Iatã, desigur, un subiect seducãtor. Seducþia pe care o exercitã asupra noastrã tema seducþiei se explicã poate prin faptul cã viaþa însãºi ne confruntã la tot pasul cu seducþia. Nu nãzuim oare cu toþii ca, într-un fel sau altul, sã ne insinuãm în celãlalt ºi, dacã se poate, sã ajungem sã-l locuim, sã-i invadãm fiinþa? Sau, invers, nu ni se întâmplã oare sã simþim cã am cãzut sub farmecul cuiva, cã „am cãzut pradã“ lui ºi cã putem fi purtaþi în direcþia deschisã de el? Cu toþii ne-am aflat în viaþã în situaþia de a seduce ºi de a fi seduºi. S-ar pãrea cã suntem atunci cu toþii pregãtiþi pentru a rãspunde la întrebarea „ce este seducþia?“.

Totuºi, dacã vom încerca s-o facem, vom constata cã tocmai lucrurile care ne sunt cel mai la îndemânã ºi care fac parte în modul cel mai intim din viaþa noastrã sunt cel mai greu de pus la o distanþã convenabilã pentru a putea fi „privite în ochi“. Despre „a seduce“ nu ºtim sã spunem mai mult decât spune orice dicþionar, în speþã cã e vorba despre capacitatea de a atrage printr-o calitate aparte, printr-un farmec ieºit din comun, iar pe seducãtor continuãm sã-l privim ca pe un personaj care face cuceriri amoroase, în genul personajului despre care Racine, în Fedra, spune cã este „charmant, jeune, traînant tous les cœurs après soi“.

Cum sã procedãm atunci? Adresându-ne limbii, care întotdeauna se dovedeºte a fi mai inteligentã decât noi. Ce spune verbul latinesc seduco? În primul rând seduco înseamnã „a duce la o parte“, „a trage la o parte“, „a lua deoparte“. Me seducit foras narratque..., spune Terenþiu, „mã ia deoparte afarã ºi îmi povesteºte...“. De aici se generalizeazã în mod firesc sensul de „a separa“, „a despãrþi“: cum mors anima seduxerit artus, „când moartea va despãrþi trupul de suflet“ (Vergiliu). Sensul pe care îl folosim noi astãzi ºi pe care cuvântul îl are în toate limbile romanice a apãrut în latinã ultimul, ºi anume la autorii creºtini. Abia la Tertullian (secolele II–III) ºi la Augustin (secolele IV–V), seduco devine „a seduce“ 9 în sensul de „a duce pe o cãrare greºitã“, „a corupe“. Vrând sã ne adresãm inteligenþei limbii, este firesc sã ne uitãm în primul rând la sensurile primare, acolo unde cuvântul þâºneºte la suprafaþa limbii cu semnificaþia lui auroralã. ªi, fãcând astfel, vom constata un lucru tulburãtor de simplu: un seducãtor este un personaj care te ia deoparte, unul care te duce în partea în care vrea el. Iar dacã acesta este sensul elementar cu care vrem sã operãm pentru a înþelege seducþia, atunci în mod spontan se ridicã trei întrebãri:

1. De ce parte anume te duce seducãtorul?

2. În virtutea a ce, din constituþia noastrã, putem lua pe cineva deoparte sau putem fi luaþi de cineva deoparte? Ce anume din seducãtor ºi din sedus face cu putinþã ducerea (luarea)-de-o-parte? 3. Prin ce anume seduce seducãtorul, prin ce anume te poate duce în partea în care vrea el?