De altfel, așa e întotdeauna. Faci orice ca să stai deoparte și apoi, într-o bună zi, fără să știi cum, te trezești într-o poveste care te poartă direct la final. În ce mă privește, aș fi renunțat bucuros să particip la luptă. Cunoscusem tot soiul de oameni – oameni deja veniți și oameni care nici nu reușiseră să plece, dar mai devreme sau mai tîrziu toți aveau aceeași față nemulțumită, motiv pentru care ajunsesem la concluzia că e mai bine să te rezumi la observarea vieții – însă nu ținusem seama de o foarte ghinionistă lipsă de bani dintr-o zi cu ploaie de la începutul primăverii trecute. Tot restul a venit așa cum vin aceste lucruri: de la sine. Vreau să fie clar de la bun început că nu sînt supărat pe nimeni. Am avut șansa mea și mi-am jucat-o. Atîta tot. De altfel, golful ăsta e splendid. O fortăreață maură îl domină de pe un promontoriu de stînci care înaintează vreo sută de metri în mare. Cînd mă uit spre coastă, pot vedea prin verdele desișului mediteraneean centura orbitor de strălucitoare a plajei. Mai departe, o autostradă cu trei benzi, pustie în anotimpul ăsta, străpunge cu tunelurile ei un lanț de munți stîncoși care sclipesc în soare. Cerul e albastru, marea, curată. Drept să spun, nu puteam face o alegere mai bună. Întotdeauna mi-a plăcut marea. Pesemne ceva din imboldul care-l făcuse pe bunicul meu să-și petreacă tinerețea pe vasele comerciale ale Mediteranei înainte să se împotmolească la Milano, orașul ăla mohorît, și să umple casa cu o droaie de copii, se păstrase în înclinația pe care o aveam încă de copil să port de grijă plajelor. L-am cunoscut pe bunicul ăsta. Era un slav bătrîn cu ochi cenușii, care a murit înconjurat de un număr mare de urmași.

În ultima propoziție pe care a reușit s-o articuleze a cerut un pic de apă de mare și tatăl meu, în calitatea lui de întîi născut, a lăsat-o pe una dintre surorile mele să aibă grijă de magazinul lui filatelic și a plecat cu mașina la Genova. M-am dus cu el. Aveam paisprezece ani și-mi amintesc că pe tot parcursul călătoriei n-am scos nici unul vreun cuvînt. Tata nu vorbea niciodată mult și eu, care îi făceam deja probleme la școală, aveam tot interesul să tac mîlc. A fost cea mai scurtă dintre călătoriile mele la mare, exact atît cît să umplem o sticlă, și, de asemenea, cea mai inutilă, pentru că la întoarcere bunicul era aproape inconștient. Tata i-a spălat fața cu apa din sticlă, dar fără ca el să dea impresia că s-ar bucura în mod deosebit de ea. Cîțiva ani mai tîrziu, marea aflată în vecinătate a fost unul dintre motivele care m-au îndemnat să ajung la Roma. După stagiul militar mi s-a ivit problema viitorului, ce să fac cu viața mea, dar cu cît priveam mai mult în jur, cu atît mai greu îmi venea să iau o decizie. Prietenii mei aveau idei foarte clare, săși ia diploma, să se căsătorească și să facă bani, dar o asemenea perspectivă mă dezgusta. Erau anii în care la Milano paralele contau mai mult ca de obicei, anii acelui gen de joc al prestigiului la nivel național cunoscut și sub numele de Miracol Economic, și, cumva, am ajuns să beneficiez și eu de el. Asta s-a întîmplat atunci cînd o revistă medico-literară, pentru care scriam cînd și cînd niște eseuri foarte ponderate și prost plătite, a avut posibilitatea de a deschide un birou la Roma și m-a angajat pe postul de corespondent. În vreme ce mama a încercat cu toate argumentele posibile să-mi împiedice plecarea, tata n-a zis nimic. A asistat în tăcere la încercările mele de adaptare socială, comparîndu-le cu reușitele surorilor mele mai mari, care se căsătoriseră la vîrste fragede cu niște angajați de la diverse companii – persoane cumsecade, de altfel –, iar eu am profitat de asta la fel ca în timpul călătoriei pentru apa bunicului, tăcînd la rîndul meu. Noi doi nu vorbeam niciodată. Nu știu a cui era vina, nu știu nici dacă se putea vorbi de vreo vină, dar aveam mereu impresia că dacă l-aș fi atras într-o discuție directă, l-aș fi rănit cumva.

Războiul – al doilea – îl trimisese departe fără să-l scutească de vreuna dintre particularitățile lui foarte cunoscute și nici un om căruia i se întîmplă așa ceva nu se poate întoarce acasă la fel cum era înainte. În ciuda muțeniei lui orgolioase, avea mereu aerul că vrea să uite ceva, că se întorsese acasă distrus și ne pusese să asistăm la spectacolul trupului lui masiv contorsionîndu-se sub descărcările aparatului cu electroșocuri. Într-un anumit sens, așa și era și, cum eram copil, nu-i iertam meseria antieroică, dragostea pentru ordine, respectul exagerat pentru lucruri, fără să pricep, de exemplu, la ce distrugeri oribile probabil că asistase dacă se apucase – chiar în ziua cînd se întorsese de la război – să repare cu infinită răbdare un scaun vechi de bucătărie. Și totuși pînă și azi, după aproape treizeci de ani, are în continuare ceva din soldatul de odinioară, răbdarea, tendința de a ține fruntea sus, obișnuința de a nu pune întrebări, și pînă și azi, chiar dacă nu mi-ar rămîne decît asta, nimic n-o să mă facă să uit senzația de curaj pe care o aveam, copil fiind, cînd mergeam alături de el. Pentru că pînă și azi mersul tatălui meu, mai mult decît orice altceva, mă face să revin imediat în copilărie și pînă și azi, chiar și în imensitatea de verde care mă înconjoară, pot să mă întorc ca prin farmec lîngă el amintindu-mi mersul lui apăsat și moale, pe care oboseala nu părea să-l afecteze, mersul lui din marșurile lungi cînd erau transferați, mersul care, într-un fel sau altul, reușise să-l aducă înapoi acasă