– Nu vreau nici un titlu blestemat, domnule Anderson, spuse încet Hamish MacHugh. Colin MacHugh îşi îndreptă privirea spre uşa de la biroul lui Neville Anderson. Nu se întrezărea nimic bun atunci când Hamish vorbea foarte încet, aşa că rudele sale trebuiau să ştie cum să dispară cât mai repede din preajma lui. Biroul avocatului epata prin covoarele groase, turceşti, mobilierul din lemn de stejar şi draperiile de catifea care încadrau ferestrele. Suportul peniţei şi călimările erau din argint, iar mapa de birou din piele groasă de marochin. Pereţii erau decoraţi cu portretele unor englezi bine hrăniţi, cu peruci bine pudrate. Hamish avea impresia că intrase într-o ambuscadă, de parcă aceşti lorzi şi cavaleri bătrâni ar fi rânjit cu un aer de superioritate la prostul care făcuse greşeala de-a pătrunde în mijlocul lor.

Dincolo de pereţii acestui birou, trăsurile hurducăiau în ritmul lor obişnuit pe străzile Londrei, în timp ce inima lui Hamish bătea în ritmul unui condamnat la moarte împăcat cu soarta. – Stau la dispoziţia Excelenţei Voastre, murmură Anderson din spatele biroului masiv, şi sunt nerăbdător să ascult orice lămurire pe care Excelenţa Voastră doreşte să o exprime. Avocatul, care fusese angajat de răposatul bunic al lui Hamish cu zeci de ani înaintea ca el să se fi născut, era enervant şi insistent ca o muscă. Se lovea de Anderson, îl necăjea, era îndepărtat, ameninţat cu foc şi pară, dar tot zbura prin apropiere, neobosit. La fel ca infanteria franceză.

– Fir-ar să fie, nu sunt Excelenţa ta, spuse Hamish, slavă îndurării Celui Atotputernic. – Cer scuze Excelenţei... ăăă, vă cer scuze, replică Anderson, cu mâinile sale albe şi moi împreunate deasupra biroului. Minerva, mătuşa bunicului dumneavoastră s-a măritat cu al treilea fiu al celui de-al cincilea duce de Murdoch şi Tingley şi, deşi ducatul englez trebuie, în mod regretabil, să intre în posesia Coroanei, partea scoţiană a titlului vă revine în întregime, datorită... ăăă, unor licenţe şi drepturi de moştenire obişnuite pentru nobilimea scoţiană. Delegarea era un obicei englezesc care avea darul de-a îndulci o situaţie neplăcută. Hamish se ridică şi, din motive cunoscute doar poporului englez, sări în picioare şi Anderson.

– Oferă moştenirea mea altui sărman nefericit, spuse Hamish. Colin privea fix pragul de sus al uşii lui Anderson, cu expresia unui om care se abţinea cu greu să nu tragă vânturi – sau să nu izbucnească în râs. – Îmi pare rău, Excelenţă... domnule, spuse Anderson la fel de afectat ca surorile lui Hamish atunci când mergeau la magazinul de pălării, dar titlurile sunt moştenite doar de anumite persoane şi nu pot fi delegate. Un titlu poate fi pierdut doar prin moarte, caz în care fratele dumneavoastră, aici de faţă, va deveni duce. Rânjetul lui Colin se stinse ca flăcăruia unei lumânări în furtună. – Iar dacă mor şi eu?