capitolul 1

Anglia – primăvara anului 1473

– Încetează să te mai holbezi la mine! Liam Cameron ridică din sprânceană ca răspuns la porunca răstită a vărului său Sigimor.

– Aşteptam doar să văd care-ţi e planul să ne scoţi din beleaua asta. Sigimor mormăi şi îşi rezemă capul de zidul umed de piatră de care era înlănţuit. Bănuia că Liam ştia că nu există nici un plan. El, fratele lui mai mic Tait, cumnatul lui, Nanty MacEnroy, şi verii lui, Liam, Marcus şi David erau înlănţuiţi într-o temniţă aflată adânc în măruntaiele donjonului unui lord englez. Aveau nevoie de ceva mai mult decât un plan ca să iasă din buclucul acela. Aveau nevoie de un miracol. Sigimor nu credea că făcuse prea multe lucruri bune în ultimul timp pentru a merita aşa ceva. Asta era ultima dată când încerca să facă o faptă bună, hotărî el şi apoi se strâmbă.

Nu filantropia fusese cea care îl adusese la Drumwich, ci o datorie. Îi datora lordului Peter Gerard viaţa, şi când bărbatul îi ceruse ajutorul, nu avusese de ales decât să i-l dea. Din nefericire, cererea venise prea târziu, şi necazul despre care scrisese Peter îi luase acestuia viaţa, cu două zile înainte ca Sigimor să-şi conducă oamenii pe porţile masive din Drumwich. Devenise repede limpede că vărul lui Peter, Harold, nu se simţise deloc obligat să onoreze vreun legământ făcut de ruda lui acum dispărută. Sigimor se întrebă dacă putea fi considerat ironic faptul că o să moară în casa omului care odinioară îi salvase viaţa. – Nu prea ai vreun plan, aşa-i?

– Nu, Liam, n-am, răspunse Sigimor. Dac-aş fi ştiut că Peter ar putea să moară înainte ca noi să ajungem aici, mi-aş fi făcut un oareşice plan despre cum să ies din încurcătura asta, dar nici măcar o dată nu m-am gândit la posibilitatea asta.

– Dumnezeule, mormăi Nanty. Dacă este să mor în ţara asta blestemată, tare aş vrea să mor în luptă, în loc să fiu spânzurat ca vreun oarecare Armstrong sau Graham. – Nu cumva Gilly a ta are vreo câţiva alde Armstrong drept rude? întrebă Sigimor. – Ah, păi da. Am uitat de ăştia. Armstrong din Aigballa. Cormac, lordul, s-a însurat cu verişoara lui Gilly, Elspeth. – E vreunul din ăia de prăduieşte la hotare?

– Ba. Adică, nu toţi sunt. De ce?

– Dacă dă peste noi vreun miracol şi scăpăm din capcana asta, am putea avea nevoie de câţiva aliaţi pe drumul spre casă. – Sigimor, suntem în blestemata de Anglie într-o temniţă, într-un blestemat de castel foarte fortificat al unui blestemat de lord englez, înlănţuiţi de zidul ăsta de trei ori blestemat şi condamnaţi să fim atârnaţi în ştreang peste două zile. N-aş prea crede că trebuie să ne facem griji despre ce am avea sau nu nevoie în drumul spre casă. N-o să existe vreunul. Doar dacă blestematul ăla de Harold se hotărăşte să ne înapoieze leşurile rudelor noastre pentru îngropăciune.