Ceasul deșteptător începu să țiuie. Cu ochii împresurați încă de somn, Sherrie opri soneria gălăgioasă, aprinse veioza și se ridică în capul oaselor. Privind în gol, încercă să-și dea seama pe ce lume se află. De ce mi-e groază de ziua de azi? Doamne, nu ne-ai promis Tu o viață de bucurie? Apoi, după ce păienjenișul de pe creier se îndepărtă, Sherrie își aminti motivul groazei sale: întâlnirea de la ora 16:00 cu învățătoarea lui Todd, de la clasa a treia primară. Rememoră convorbirea telefonică: „Sherrie, Jean Russell la telefon. Credeți că ne-am putea întâlni ca să vorbim despre rezultatele școlare ale lui Todd și despre... comportamentul lui?“ Todd nu putea să stea liniștit și să asculte ce spun profesorii. Nu-i asculta nici măcar pe Sherrie și pe Walt. Era un copil cu o voință foarte puternică, iar ea nu voia să-i strivească personalitatea. Nu era asta cel mai important?

„Bun, acum n-am timp să-mi fac griji pentru toate astea“, zise Sherrie în sinea ei, ridicându-și din pat trupul în vârstă de treizeci și cinci de ani și îndreptându-se către duș cu pași împleticiți. „Am destule probleme pentru ziua de azi.“ Sub duș, mintea lui Sherrie începu să prindă viteză. începu să bifeze în gând rubricile din programul zilei. Todd, în vârstă de nouă ani, și Amy, de șase ani, i-ar fi dat de lucru și dacă ea, mama lor, n-ar fi avut și serviciu. „Ia să vedem... am de pregătit micul dejun, de împachetat prânzul pentru două persoane și de terminat de cusut costumul lui Amy pentru piesa de la școală. Ar fi ceva să termin de cusut costumul înainte să vină s-o ia mașina, la 7:45!“ Sherrie se gândi cu părere de rău la seara precedentă. Plănuise să lu¬ creze atunci la costumul lui Amy, folosindu-și îndemânarea pentru ca fetița ei să poată avea o zi deosebită. Dar mama sa venise pe neașteptate. Bunele maniere îi cereau să fie o gazdă bună, și uite încă o seară făcută praf! Amintirea încercărilor ei de a salva timpul pierdut nu era tocmai roză.