Copiii lui cad din cer. Se înalță în șa să privească, în spatele lui se întind meleagurile nesfârșite ale Angliei; copiii cad, cu aripi aurite, cu firișoare de sânge în ochi. Grace Cromwell plutește în aerul rarefiat. Este tăcută când înhață prada, tăcută și atunci când alunecă în zbor planat spre pumnul lui. Dar sunetele pe care le scoate, foșnetul penelor și scârțâitul, oftatul și gânguritul mic din gâtlejul ei sunt semne de recunoaștere intime, filiale, aproape dezaprobatoare. 

Pieptul ei este vărgat, din gheare îi atârnă fâșii de carne. Mai târziu, Henric va spune: 

– Fetele tale au zburat bine astăzi. Șoimul Anne Cromwell se așază pe mănușa lui Rafe Sadler, care călărește alături de rege și face o conversație ușoară. Sunt obosiți; în vreme ce soarele coboară, cei doi se întorc la Wolf Hall, lăsând frâiele slăbite pe grumazul cailor. Mâine soția lui și cele două surori vor pleca. Femeile astea moarte, cu oasele lor de mult afundate în lutul Londrei, au suferit o transmigrație. Plutesc imponderabile pe curenții superiori de aer. Nu le este milă de nimeni. Nu răspund nimănui. Viețile lor sunt simple. Când privesc în jos, nu văd nimic altceva decât prada lor și penele de împrumut ale vânătorilor: văd un univers sclipitor, tremurător, plin cu mâncare pentru ele. Toată vara a fost așa, o sfârtecare continuă, cu blană și pene zburând peste tot; câinii bătuți și biciuiți, caii obosiți mergând cocoșați, gentlemenii oblojindu-și vânătăile, entorsele și bășicile. Și cel puțin câteva zile soarele a strălucit deasupra lui Henric. 

Cândva înainte de amiază, norii s-au adunat dinspre vest și a început să cadă o ploaie cu picături înmiresmate; dar soarele a apărut din nou cu o dogoare arzătoare și acum cerul e atât de limpede, încât poți să privești în paradis și să-i spionezi pe sfinți ca să vezi ce fac. În timp ce descalecă și predau caii grăjdarilor și suitei regelui, mintea lui e deja la documente: la depeșele de la Whitehall, expediate cu cai în galop spre stațiile de poștă înființate pretutindeni acolo pe unde merge curtea. La cina cu familia Seymour va asculta orice povești au de gând gazdele să-i spună; va accepta orice dorință a regelui, așa ciufulit, fericit și binevoitor cum pare în seara aceasta. După ce se va duce regele la culcare va începe și noaptea lui de lucru. 

Deși ziua s-a încheiat, Henric nu pare dispus să intre în casă. Se uită în jur adulmecând mirosul sudorii de cal, are pe frunte o arsură de soare ca o bandă lată, cărămizie. Și-a pierdut pălăria pe la începutul zilei și, conform uzanțelor, toți participanții la vânătoare au fost nevoiți să-și scoată și ei pălăriile. Regele a refuzat toate ofertele de înlocuire. Când amurgul se va lăsa peste pădure și peste câmpii, slujitorii vor căuta panașul negru tremurând pe fundalul întunecat al ierbii sau strălucirea insignei lui de vânătoare, Sfântul Hubert cu ochi de safir. Se simte deja toamna. 

Se știe că nu vor mai fi multe zile ca aceasta; așadar, stau nemișcați câteva clipe, cu toți băieții de la grajdurile din Wolf Hall mișunând în jurul lor; ținutul Wiltshire și comitatele de vest se întind într-o ceață albăstruie; stau nemișcați, iar mâna regelui se odihnește pe umărul lui; chipul lui Henric este grav în timp ce evocă drumul făcut azi, printre boschetele verzi și pârâiașele repezi, pe lângă arinii de pe marginea apei, prin ceața ușoară care s-a împrăștiat pe la ora nouă; prin ploaia scurtă urmată de vântul ușor care s-a potolit și s-a stins; prin arșița neclintită de după-amiază. 

– Cum de nu v-ați ars, domnule? întreabă Rafe Sadler.