A apărut așa, pe nepusă-masă. Neinvitat de nimeni. S-a descălțat, a intrat în sufragerie și s-a așezat pe canapea. O vreme, nimeni nu s-a mirat că era acolo. Până seara, când bunicul a trebuit să se culce chiar pe extensibilul pe care se așezase el. Bunicul era un om politicos. Habar n-avea cum să-i spună că stă pe patul lui și că, dacă nu reușea să adoarmă până la miezul nopții, l-ar fi chinuit insomnia până dimineața. Cum nu voia să se miște sau părea că nu-i înțelegea limba, bătrânul s-a hotărât să fie mai ferm. L-a apucat de subsuori și a încercat să îl ridice. Întâi cu binişorul, apoi aplicând o forță din ce în ce mai mare. După ce s-a tot opintit preț de câteva minute şi a început să transpire şi să gâfâie, fără să fi reuşit să îl deplaseze nici măcar cu un milimetru, s-a lăsat păgubaş. Roşu la față, cu pijamaua în dungi albe, albastru-deschis şi bleumarin, care începuse să se umezească, s-a aşezat, cu o figură nedumerită, pe unul dintre cele şase scaune ale mesei din sufragerie. De sub brațe, două pete perfect simetrice îşi începeau drumul amenințător spre piept, aşa cum se întâmplă cu sângele care curge încet, dar inevitabil pe caldarâm, din țeasta spartă a unui bețiv răpus într-o încăierare. După ce l-a privit o vreme, în tăcere, în ochii mici şi negri, din care albul părea că dispăruse în totalitate, a decis să schimbe tactica. A început să negocieze. Să îi ofere tot ce putea să îi treacă prin cap la acea ora târzie din noapte. Cele două bancnote pe care le avea în portmoneu, pălăria cu insigna de la cocoşii-demunte, cutiuța din lemn primită cadou de la nepot, cea din care, dacă trăgeai de uşiță, un şarpe de un verde violent, cu o limbă despicată, colorată în roşu şi galben, ieşea amenințător spre tine, toate nimicurile pe care le avea la îndemână. La un moment dat, a început să crească miza. Peştişorul din sticlă care dădea sacadat din coadă, ca şi cum ar fi fost fermecat, dacă apăsai un întrerupător ascuns în spatele panopliei. Până şi biletul de tratament, unde urma să plece peste câteva zile. – Doişpe zile la băi, nu e puțin lucru. E cu împachetări. Cu nămol din ăla bun. L-am găsit dimineața întins pe jos, unde îşi improvizase un fel de culcuş, cu plapuma dedesubt, cu haina pusă sub cap, în loc de pernă, şi cu cearşaful pe post de pătură. Mama s-a alarmat cel mai tare. Nu a înțeles la început ce pățise. A crezut că i se făcuse rău şi leşinase acolo, pe covor. Abia când a văzut aşternuturile complet întinse a înțeles că fusese opțiunea lui să se culce pe jos. Am avut senzația că surprind cu coada ochiului un fel de grimasă, o urmă de dezamăgire. Ştiam, în adâncul meu, că nu-l suporta. Că de când a murit bunica şi el s-a mutat la noi, de la țară, se săturase să-i tot spele hainele şi să îl slugărească. Nu spunea niciodată asta, pentru că era cea mai de treabă femeie din lume. Dar, câteodată, chiar şi pe sfinții cei mai mari îi apucă amocul. Ştiu asta fiindcă am surprins-o plângând după ce se certase cu el, exasperată, pentru că de mai bine de un an, de când se mutase la noi, nu se spălase nici măcar o dată. Se îmbrăca zilnic în hainele curate pe care i le tot pregătea mama cu stoicism, dar de spălat, nu se spăla niciodată. Criza ei de nervi a avut succes, pentru că l-a speriat până şi pe el, omul cel mai insensibil pe care l-am cunoscut vreodată. Singura lui slăbiciune eram eu. L-am văzut atunci intrând în cadă, aşa îmbrăcat în izmene cum era.