Oamenii de rând, obligaţi de viaţă să judece lucrurile în termeni foarte concreţi, nu pot probabil să rămână decât interzişi că în legătură cu un acord cu FMI întreaga doare a guvernării se dă, de fiecare dată, peste cap şi toate acestea pentru sume de 70-100 milioane de dolari. Ei ştiu mai puţine despre condiţionalităţi, tranşe, unda verde pentru finanţarea externă şi alte asemenea şi, în fond, sunt sensibili la ceea ce aud că, până la urmă, intră ca bani în ţară de la FMI. 

Dar ştiu prea bine că 70-100 milioane de dolari reprezintă nu mai mult decât ceea ce un club cu dare de mână şi care se respectă plăteşte pentru achiziţionarea a vreo doi fotbalişti de valoare. Un tămbălău atât de mare la nivelul unei ţări întregi pentru doar 70-100 de milioane dolari apare ridicol şi jenant. Dar caracterul dezonorant, pentru a nu spune umilitor, al unei asemenea sume exprimă perfect situaţia tragicomică în care a ajuns economia românească. Mereu mai subţiată şi mai sărăcită, aceasta trăieşte din ce în ce mai copleşită sub apăsarea celei mai cumplite dintre tiranii: tirania cifrelor mici. 

Totul, sau aproape totul, se măsoară în economia românească în cifre mici. Poate cu excepţia inflaţiei, ale cărei rate anuale au două cifre, spre deosebire de aspiraţia către o singură cifră, şi, desigur, cu excepţia furturilor, care sunt mari, chiar mari de tot! în rest, cifrele din economie sunt la micimea la care doar aspiră cifrele în cazul inflaţiei. Salariul mediu lunar în România face eforturi dramatice de a se păstra pe undeva în jurul a 100 de dolari, ceea ce reprezintă salariul mediu zilnic de prin Occidentul mediu. în condiţiile căderii economiei de la sfârşitul deceniului trecut, menţinerea chiar şi a acestui subsalariu…..