Imperiile din Europa de Est s-au prăbuşit acum o sută de ani. Între 1917 şi 1923 au dispărut Imperiul Rus, Austro-Ungaria şi Imperiul Otoman, fiind înlocuite de state naţionale. Multă vreme aceste imperii au fost considerate fenomene ale unei epoci premoderne apuse. Însă, odată cu dezvoltarea unor organisme supranaţionale precum Uniunea Europeană, interesul pentru ele a revenit. E astăzi limpede că delegitimarea imperiilor a fost una dintre strategiile statelor naţionale, care doreau să înlocuiască marile imperii. Pe plan extern, statele naţionale au trebuit să se legitimeze, înfăţişându-şi propriul model politic ca pe un progres istoric în raport cu cel al imperiilor. Pe plan intern, au făcut tot ce au putut pentru a înlătura moştenirea imperială. Pentru că toate statele naţionale din Europa de Est au fost create prin desprinderea de imperii. Acest lucru este valabil şi pentru Balcani, regiunea din sud-estul Europei definită de mii de ani prin apartenenţă la imperii, în special bizantin şi otoman, şi asupra căreia Imperiul Habsburgic a avut o puternică influenţă din nord. 

În cercetarea istorică, sfârşitul imperiilor a fost perceput multă vreme ca un moment de cotitură. Astăzi însă, se ridică noi întrebări. Dispariţia imperiilor a însemnat că ceva esenţialmente nou a început în 1918-1923? Este cu adevărat o ruptură, o graniţă între epoci, aşa cum o sugerează periodizarea comună a istoriei europene? Sau, dimpotrivă, oare continuităţile nu erau mai puternice decât ar fi fost dispuşi să recunoască actorii politici şi mulţi istorici? Interpretarea care subliniază ruptura dintre imperii şi statele naţionale nu este doar istorică, ci şi politică. Trebuie înţeleasă ca justificare a noii ordini naţional-statale, care a modelat până în prezent Balcanii. Totuşi, interesul pentru imperii şi moştenirea lor, manifestat în ultimele două decenii, este la fel de politic: reflectă un prezent în care sistemele politice supranaţionale şi multietnice nu mai sunt privite ca la început drept premoderne şi anacronice, ci adesea drept un model dezirabil de organizare politică, în timp ce statul naţional este adesea privit cu suspiciune.