Prima oară m-am întâlnit cu proza Inei Simona Cîrlan într-un avion. Veneam dinspre Veneția spre Iași și, la 10.000 de metri altitudine, am deschis volumul pe care Ina mi-l oferise în Italia. Se numea Gondola de Constanța și era scris în colaborare cu Dan Norea. Concepută sub forma unor epistole pe linia „poștală” Veneția – Constanța, cartea m-a prins atât de tare încât am continuat să o citesc în taxiul ce mă ducea de la aeroport spre casă. Am descoperit un condei excelent, feminin dar extrem de viguros, creator de limbaj și de imagini, apt să te facă să râzi cu lacrimi, dar și să te pună pe gânduri prin „parantezele” sociale pe care, din când în când, le presura autoarea în textele ei din Gondolă. Când Ina Simona Cîrlan mi-a vorbit despre un manuscris pe care l-ar avea la sertar, am știut că voi avea noi satisfacții de lectură. Am parcurs cu nesaț prezentele Scrisori deschise din imprudență și mi s-a confirmat că revelațiile de la prima carte nu au fost accidentale, ci că îmi anunțau, într-adevăr, un talent real, matur, pe deplin format. Îndrăgostită de stilul epistolar (chiar așa, unde-or fi scrisorile de altădată?!), Ina imaginează, cu o fluență ieșită din comun, corespondențe dintre cele mai surprinzătoare. De la scrisori de dragoste („Iepuraș mic și urecheat…”, „Trifoiașul meu norocos”, „Tulburătoare ființă”, „Kt ash vrea s pt iubi p c vreau…”), la cele adresate de un primar către un prefect, de la scrisori „minoritare” („Argentino”), la epistole adresate de nurori („Dragă mamă soacră”), de la jalbe trimise către guvern, televiziune sau superior ierarhic, la felurite alte misive/ delațiuni către adrisanți dintre cei mai pitorești. Într-un al doilea capitol al cărții, pretextul scrisorii e înlocuit cu voluptățile dialogului. Lică și Nae, Sofica și Fănică, Savetuța și Milică, o mamă, o fiică și un ginere, Jean și Jana – sunt personaje pitorești, românești până peste poate, cu năravuri de tot felul, produse ale unei democrații autohtone de toată frumusețea, distribuite în mici scenete teatrale de un autor-regizor cu apetențe indiscutabile pentru dramaturgie. Dialogurilor li se adaugă savuroase exerciții de imaginație, precum cele ale elevului Ionuț Traian Popescu (clasa a șasea, Vaslui, Europa), „scurtul tratat de pupilologie” sau elementele de psihologie a polițistului și tratarea psihologică a acestuia. Un loc aparte în această peisagistică a ceea ce aș numi prin expresia paradoxală „derizoriu cosmic” îl ocupă excelenta proză „Ionică, file de poveste”, un fel de basm în civil, seducător, deschis către fantastic/ miraculos/ magic, însă scris cu același umor nebun ce traversează cartea de la prima până la ultima pagină.