Nu exagerez spunând că am fost feministă încă de la grădiniță, înainte ca acest concept să ajungă în Chile. M-am născut în 1942, deci vorbim de niște timpuri antice. Cred că revolta mea împotriva autorității masculine își are originea în situația mamei mele, Panchita, pe care soțul a părăsit-o în Peru cu doi plozi în scutece și unul nounăscut în brațe. Ceea ce a silit-o să ceară refugiu în casa părinților ei din Chile, unde mi-am petrecut primii ani ai copilăriei. Casa bunicilor mei, situată în cartierul Providencia, pe atunci unul rezidențial, însă acum un labirint de prăvălii și birouri, era mare și urâtă, o monstruozitate de ciment, încăperi înalte prin care trăgea curentul, pereți plini de funingine de la sobele pe bază de kerosen, mobilier spaniol făcut să dureze un secol, draperii grele din catifea roșie, portrete oribile ale rudelor răposate și grămezi de cărți pline de praf. Aripa din față a casei era seniorială. 

Cineva se străduise să confere un aer de eleganță salonului, bibliotecii și sufrageriei – dar erau arareori folosite. Restul casei era regatul dezordonat al bunicămii, al copiilor (cei doi frați ai mei și cu mine), al slujitoarelor, al celor doi sau trei câini de rasă incertă și al pisicilor pe jumătate sălbăticite care se reproduceau necontrolat sub răcitor; bucătăreasa îneca puii într-un lighean din curte. Veselia și lumina acestei case au dispărut odată cu moartea prematură a bunicii. Îmi amintesc de copilărie ca de o perioadă de teamă și întuneric. 

De ce mi-era frică? Să nu moară mama și să ajungem la orfelinat, să nu mă fure țiganii, să nu-mi apară diavolul în oglindă – n-are rost să continui. Sunt recunoscătoare acestei copilării nefericite pentru că mia dat material pentru scris. Nu știu cum se descurcă romancierii care au avut o copilărie fericită într-un cămin normal… La o vârstă foarte fragedă mi-am dat seama că mama se afla în dezavantaj față de bărbații familiei. Se măritase împotriva voinței părinților, dăduse greș, așa cum o preveniseră, își anulase căsătoria – singura soluție posibilă într-o țară în care divorțul a fost legalizat deabia în 2004. Nu avea pregătire ca să muncească, nici bani, nici libertate, era calul de bătaie al gurilor rele pentru că mai era și tânără, frumoasă și cochetă, nu numai despărțită de bărbat.