Casa era pustie de mai bine de un an. Izolată şi anostă, se afla departe de drum, lângă un canal scos din uz, ascunsă de frunzişul sălbatic. Nimeni nu se ducea acolo, nimeni nu-i mai acorda vreo atenţie. Copiii vecinilor făcuseră ţăndări câteva dintre ferestre, dar până şi aceştia îşi pierduseră interesul faţă de liniştea în care răsunase zgomotul sticlei sparte. De fapt, singura dată când oamenii se arătaseră cât de cât interesaţi fusese în ziua când o luaseră pe bătrână. Ştiau că locuia singură de când îi murise soţul, că nu ieşea niciodată în oraş, şi foarte rar era văzută privind din spatele perdelelor de dantelă. Nu le trăgea niciodată, doar se uita prin ele, astfel încât cei care se duceau să o vadă nu zăreau decât o siluetă vagă, fantomatică. În fiecare săptămână i se livrau alimente, care erau lăsate pe treptele de la intrarea din spate. Laptele praf era unul dintre ele. Băcanul din zonă spunea că banca plătea facturile bătrânei cu regularitate, o dată la trei luni, fără să pună nici o întrebare privitoare la conţinutul livrărilor lui, lucru care îi convenea de minune. I se dăduse încă de la început o listă reprezentând o comandă obişnuită, dar dacă se întâmpla să omită din când în când o jumătate de kilogram de unt sau unul de zahăr, nimeni nu observa, nimeni nu se plângea. Şi totuşi, era curios. Se obişnuise să o vadă uneori, când trăia soţul ei, însă nici atunci nu avea cine ştie ce de spus. Ea şi soţul ei erau un cuplu de bătrânei ciudaţi. Nu ieşeau aproape deloc şi nu primeau niciodată musafiri. Se părea că aveau bani, căci trăiseră în străinătate ani de-a rândul şi, de când se întorseseră, despre bărbat se spunea că nu mai lucrase niciodată. Apoi bătrânul muri. Băcanul nu cunoştea exact cauza decesului, însă fusese vorba despre recidiva unei boli tropicale, pe care o contractase în străinătate. De atunci, bătrâna nu mai fusese văzută, dar băcanul o auzise. Nu cine ştie ce, doar scârţâitul unor scaune şi o uşă închizându-se. Odată o auzise strigând la cineva, dar nu aflase niciodată la cine. Oamenii începuseră să-şi pună întrebări în legătură cu ea. Într-o noapte, cineva auzise bocete venind din direcţia casei. Altcineva – râsete. În cele din urmă, se lăsă o tăcere absolută, care dură mai bine de o lună. De abia când găsi neatinse, pe trepte, alimentele din săptămâna anterioară, băcanul anunţă poliţia, însă fără prea mare tragere de inimă, fiindcă se temea de ce era mai rău şi nu suporta ideea să piardă mica, dar ferma comandă obişnuită. În cele din urmă, se dovedi că nu murise. Un poliţist fusese trimis să investigheze cazul, după care sosise o ambulanţă care o dusese la spital. Nu murise, ci doar înnebunise. Din punctul de vedere al băcanului, era ca şi moartă, deoarece acolo luase sfârşit mica lui afacere, prea bună ca să dureze. Şi astfel, casa rămase pustie. Nimeni nu venea, nimeni nu pleca, nimănui nu îi păsa de ea. Într-un an, aproape că nici nu se mai zărea din stradă. Arbuştii erau înalţi, tufişurile dese, iar copacii ascundeau etajul superior. În cele din urmă, oamenii abia mai realizau că ea există.