Vineri, 2 aprilie 1999

Ultimul om care o văzuse în viață a fost Lewis Jacob, proprietarul unei benzinării de pe Șoseaua 21. La 19:30, acesta se pregătea să plece de la magazinul aflat lângă pompele cu carburant. Își scotea soția la cină, sărbătoreau ziua lui de naștere.

— Ești sigură că nu te deranjează să închizi tu aici? a întrebat-o el pe angajata aflată la casă. — Nu e nicio problemă, domnule Jacob. — Mulțumesc, Alaska. Lewis Jacob s-a uitat o clipă la tânără: o frumusețe. O rază de soare. Și cât de amabilă era! De șase luni, de când lucra aici, îi schimbase viața.

— Și tu? a întrebat-o el. Ai planuri pentru astă-seară? — Am o întâlnire… Fata a zâmbit. — După expresia ta, aș zice că e ceva mai mult decât o simplă întâlnire. — O cină romantică, a mărturisit ea. — Walter are noroc, i-a spus Lewis. Deci lucrurile merg mai bine între voi acum? Alaska doar a ridicat din umeri. Lewis și-a aranjat cravata în fața geamului vitrinei.

— Cum arăt? a întrebat el. — Perfect. Hai, duceți-vă, să nu întârziați. — Weekend plăcut, Alaska! Ne vedem luni.

— Weekend plăcut, domnule Jacob! Fata i-a mai zâmbit o dată. Un zâmbet pe care bărbatul nu avea să-l uite niciodată. A doua zi dimineață, la ora șapte, Lewis Jacob se întorsese să deschidă benzinăria. De-abia ajunsese și încuiase ușa în urma lui, cât să facă pregătirile pentru primii clienți, când a auzit deodată lovituri disperate în ușa de sticlă. S-a întors și a văzut o femeie în costum de jogging, cu fața îngrozită, care țipa. S-a grăbit să deschidă, iar femeia s-a năpustit peste el urlând: „Chemați poliția! Chemați poliția!“ În dimineața aceea, destinul unui mic orășel din New Hampshire avea să fie complet dat peste cap.