Atunci când adresezi cuiva întrebări, mai cu seamă în cadrul unui interviu ale cărui rezultate au o importanţă deosebită, evaluezi două aspecte. Cel dintâi este nivelul de cunoştinţe al persoanei respective - relativ simplu de apreciat. Celălalt însă este mai nebulos: încerci să afli cum gândeşte ea - ce fel de maşinărie mentală are, dacă aceasta funcţionează clar, pe căi logice, sau dacă se avântă asupra fiecărui subiect abordat cu privire pătrunzătoare de şoim. Sau, poate, dacă sare de colo-colo aidoma unui iepure beat (propriul meu modus operandi, adesea). Indiferent dacă evaluezi persoana în cauză pentru admiterea la o universitate ori pentru a-i oferi un loc de muncă, trebuie să afli asemenea lucruri. Trebuie să înţelegi cum abordează şi tratează ea neprevăzutul.

Prin urmare, aceasta este perspectiva celui care intervievează; el are, fireşte, avantajul surprizei şi al autorităţii. Cel chestionat, pe de altă parte, poate rămâne mut, cu ochii căscaţi, asudând, lipsit temporar de capacitatea de a se exprima, ca urmare a uimirii subite. Aflaţi într-o astfel de situaţie, unii au afişat un calm legendar: confruntat cu întrebarea obişnuită de deschidere a unui filozof, .Este oare aceasta o întrebare?u , se zice că un tinerel ar fi răspuns cu un căscat somnoros: .Păi, dacă ăsta-i un răspuns, presupun că trebuie să fi fost o întrebare, nu-i aşa?" 

Cei mai mulţi dintre noi n-ar izbuti să vină cu o astfel de replică. Sau nu atât de repede. De fapt, cunoaşterea de ordin tehnic, dobândită automat în ani şi ani de cursuri şi examene, se poate dovedi chiar un impediment în acest sens. Poţi să fii un specialist competent în electrotehnică, şi totuşi să rămâi mut dacă te întreabă cineva „Termostatul poate să gândească?" Şi totuşi dacă îţi păstrezi sângele-rece şi gândeşti, răspunsul tău poate arăta o înţelegere profundă şi mai utilă a termostatelor, pe lângă experienţa în domeniul tehnic