Am ajuns la ultima zi, la ultima oră chiar. Sunt un bătrân singur şi neiubit, bolnav, suferind şi sătul de viaţă. Sunt pregătit pentru viaţa de dincolo; trebuie să fie mai bună decât aceasta. Sunt proprietarul clădirii înalte din sticlă în care mă aflu şi a nouăzeci şi şapte la sută din compania din incinta ei, al terenului din jurul ei pe o rază de opt sute de metri în trei direcţii, cât şi al celor două mii de oameni care lucrează aici, şi al celorlalţi douăzeci de mii care nu lucrează aici, sunt proprietarul conductei de sub pământ, care transportă gazele până la clădire de pe câmpurile mele din Texas, sunt proprietarul companiilor de electricitate şi concesionez satelitul nevăzut care se află la mii de kilometri deasupra noastră prin care dădeam odată ordine imperiului meu risipit departe prin lume. Averea mea depăşeşte unsprezece miliarde de dolari. Am argint în Nevada, cupru în Montana, cafea în Kenya, cărbune în Angola, cauciuc în Malaezia, gaze naturale în Texas, petrol neprelucrat în Indonezia şi oţel în China. Compania mea deţine companii care produc electricitate, fac computere, construiesc baraje, tipăresc cărţi şi transmit semnale satelitului meu. Am filiale cu ramificaţii în mai multe ţări decât poate crede cineva. Am avut cândva toate jucăriile pe care le-am vrut - iahturi, avioane, blonde, case în Europa, ferme în Argentina, o insulă în Pacific, cai pur sânge, până şi o echipa de hochei. Dar sunt prea bătrân pentru jucării. Banii constituie sursa necazurilor mele. Am avut trei familii - trei foste soţii care au dat naştere la şapte copii, dintre care şase sunt încă în viaţă şi fac tot ce le stă în putinţă ca să mă chinuie. Din câte ştiu, eu i-am conceput pe toţi şapte şi am îngropat unul. Ar trebui să spun că mama lui l-a îngropat. Eu eram plecat din ţară. M-am îndepărtat de toate soţiile şi de toţi copiii. S-au adunat astăzi, aici, pentru că eu sunt pe moarte şi a venit vremea împărţirii banilor. Am plănuit de mult această zi. Clădirea mea cu paisprezece etaje are în spate o curte umbrită, unde organizam odată dejunuri în aer liber. Eu locuiesc şi lucrez la ultimul etaj - o mie de metri pătraţi de opulenţă care ar părea obscenă multora, dar acest lucru nu mă deranjează câtuşi de puţin. Fiecare bănuţ din averea mea l-am câştigat cu sudoare, inteligenţă şi noroc, deci cheltuirea ei este dreptul meu exclusiv. Şi împărţirea ei ar trebui să fie alegerea mea, dar sunt hăituit. De ce ar trebui să-mi pese cine primeşte banii? Am făcut cu ei tot ce îşi poate închipui cineva. Stând acum în scaunul meu cu rotile, singur şi aşteptând, nu-mi vine în minte absolut nici un lucru pe care să vreau să-l cumpăr sau să-l văd, nici un loc unde să vreau să merg, nici o altă aventură în care să vreau să pornesc. Le-am făcut pe toate şi sunt foarte obosit. Nu mă interesează cine primeşte banii, ci mai degrabă cine nu-i primeşte. Fiecare metru pătrat din această clădire a fost proiectat de mine, aşa că ştiu exact unde să-i aşez pe toţi pentru această mică ceremonie. Sunt cu toţii aici, aşteptând ore în şir, deşi nu îi deranjează. Ar fi în stare să stea în pielea goală în viscol pentru ceea ce sunt pe cale să fac. Prima familie este alcătuită din Lillian şi progeniturile ei - patru dintre copiii mei aduşi pe lume de o femeie care rareori m-a lăsat s-o ating. Ne-am căsătorit de tineri - eu aveam douăzeci şi patru de ani şi ea, optsprezece - aşa că şi Lillian e bătrână. N-am mai văzut-o de ani de zile şi nu o s-o văd nici astăzi. Precis că încă mai joacă rolul primei soţii, îndurerate şi abandonate, care a fost schimbată pe un trofeu. Nu s-a mai recăsătorit şi sunt sigur că n-a mai făcut sex de cincizeci de ani. Nici nu ştiu cum de ne-am reprodus. Troy Junior, cel mai mare fiu al ei, are patruzeci şi şapte de ani şi e un idiot care nu e bun de nimic, blestemat cu numele meu. În copilărie şi-a luat porecla de TJ, şi încă o mai preferă în locul numelui de Troy. Dintre cei şase copii adunaţi aici, acum, TJ este cel mai tâmpit, şi asta-i puţin spus. La nouăsprezece ani, a fost dat afară din colegiu pentru că vindea droguri. Ca şi celorlalţi, lui TJ i s-au dat cinci milioane de dolari când a împlinit douăzeci şi unu de ani. Şi, la fel ca celorlalţi, i s-au scurs printre degete ca apa. Nu suport să relatez poveştile îngrozitoare ale copiilor lui Lillian. Ajunge să spun că toţi sunt îngropaţi în datorii şi, practic, de neangajat, cu foarte puţine speranţe de schimbare, aşa că semnarea de către mine a acestui testament este cel mai important eveniment din viaţa lor