Neîntinat încă de fumul coșurilor, cerul era galben ca alama. Strălucea puternic dincolo de acoperișurile fabricii, vestind răsăritul soarelui. M-am uitat la ceas. Nu era încă opt. Sosisem cu un sfert de oră prea devreme. Am deschis poarta și-am pregătit pompa de benzină. Pe la ora asta veneau mai întotdeauna mașini să-și facă plinul. Deodată am auzit, răsunînd în spate, un croncănit răgușit. Suna ca și cum undeva sub pămînt s-ar fi înșurubat un ghivent ruginit. M-am oprit să ascult. Apoi, traversînd curtea, m-am întors din nou la atelier și am deschis cu precauție ușa. În penumbra încăperii se împleticea o stafie. Purta o basma de un alb murdar, un șorț albastru, pîslari, cîntărea nouăzeci de kilograme, dădea cu mătura și era îngrijitoarea Mathilda Stoss. Am rămas un timp locului și-am privit-o cum se clătina printre radiatoare și cînta cu voce sugrumată melodia Husarul credincios. Pe masa de lîngă fereastră se aflau două sticle de coniac. Una dintre ele era aproape goală. Cu o seară înainte fusese plină. Uitasem s-o încui. ― Bine, madam Stoss…, i-am spus eu cu o undă de reproș în glas. Cîntecul încetă. Mătura îi căzu din mîini. Zîmbetul fericit se stinse. Acum păream eu stafia. ― Isuse Cristoase, gîngăvi Mathilda, privindu- mă fix cu ochii înroșiți. Nu mă așteptam să veniți așa devreme… ― Înțeleg. Ți-a plăcut? ― Plăcut, cum să nu? Dar mi-e cam rușine. Își trecu mîna peste gură: M-a făcut praf. ― Ei, lasă, exagerezi. Ești numai beată. Beată criță. Se ținea eu greu pe picioare. Buza de sus, umbrită de mustață, îi tremura, iar pleoapele palpitau ca la bufnițele bătrîne. Încetul cu încetul, reuși să se limpezească. Hotărîtă, făcu un pas înainte.