Un gentleman la Moscova Amor Towles descarca gratis PDF.

1922

Ambasador

La ora șase și jumătate, pe 21 iunie 1922, când l-au escortat pe Contele Aleksandr Ilici Rostov în Piața Roșie prin porțile Kremlinului, era minunat și frig. Îndreptându-și umerii fără să se oprească din mers, Contele a tras aer în piept așa cum tragi aer în piept după ce ai înotat. Cerul avea exact albastrul acela pentru care fuseseră pictate cupolele de la Biserica Sf. Vasile. Nuanțele lor de roz, verde și auriu sclipeau ca și cum singurul țel al unei religii ar fi fost să-și premărească Divinitatea. Parcă până și fetele bolșevice care cleveteau în dreptul vitrinelor de la Magazinul de Stat se îmbrăcaseră să sărbătoreasă ultimele zile de primăvară.

– Bună ziua, om bun! i-a strigat Contele lui Fiodor, la marginea pieții. Văd că anul acesta s-au copt devreme murele! Și, fără să aștepte răspunsul vânzătorului de fructe nedumerit, a pornit imediat mai departe, cu mustățile pomădate, desfăcute ca niște aripi de pescăruș. Trecând prin Poarta Învierii, s-a întors cu spatele la liliacul din Grădinile Aleksandr și s-a îndreptat spre Piața Teatrului, unde se afla Hotelul Metropol în toată gloria lui. Când a ajuns la intrare, i-a făcut cu ochiul lui Pavel, paznicul de după-amiază, și s-a întors cu o mână întinsă spre cei doi soldați din spatele lui.

– Vă mulțumesc că m-ați adus în siguranță, domnilor. De-acum prezența dumneavoastră nu-mi va mai fi necesară. Ei i-au întors privirea amândoi, nevoiți să se uite în sus prin fireturile de la cască, Contele având în înălțime, ca alte zece generații de bărbați din familia Rostov, cel puțin 1,80 metri.

- Hai! i-a răspuns cel mai obraznic, cu mâna pe trăgaciul de la pușcă. Trebuie să te ducem până în cameră. În hol, Contele a făcut un gest larg cu mâna, ca să-i salute în același timp și pe imperturbabilul Arkadi (care era la recepție), și pe dulcea Valentina (care ștergea de praf o statuetă). Deși îi mai salutase așa de nu știu câte ori, amândoi s-au holbat la el cu ochii ieșiți din orbite. La o astfel de primire te poți aștepta când ajungi la un dineu fără pantaloni. Trecând pe lângă tânăra care avea o feblețe pentru galben și care acum citea o revistă în scaunul ei preferat din hol, s-a oprit brusc în fața palmierului ca să i se adreseze escortei: – Domnilor, cu ascensorul sau pe scări? Soldații s-au uitat întâi unul la altul, după aceea la el, apoi din nou unul la altul, din câte se pare neputând să se hotărască. Cum să te aștepți să învingă pe câmpul de luptă, se întreba Contele câtă vreme soldatul nu e în stare să se hotărască nici măcar dacă să urce la primul etaj ori nu?

– Pe scări, a hotărât el în numele lor, după care a început să urce câte două trepte o dată, cum făcea încă din studenție. La etajul trei, a luat-o pe coridorul cu covor roșu până la apartamentul lui – un dormitor, o sală de baie, o cameră de zi și un salon impresionant, cu ferestre înalte de aproape doi metri și jumătate, care dădeau spre teii din Piața Teatrului. Și acolo îl aștepta mojicia zilei. Căci în fața ușilor deschise de la aceste încăperi se aflau căpitanul gărzilor împreună cu Pașa și Petia, hamalii hotelului. La privirea Contelui, cei doi flăcăi au răspuns cu o privire stânjenită, căci era limpede că primiseră o misiune care nu le făcea nicio plăcere. – Ce înseamnă toate astea, căpitane? i s-a adresat Contele. Căpitanul, parcă ușor surprins de întrebare, era om cu experiență și avea stăpânire de sine. – Am venit să vă conduc la locuința dumneavoastră.

– Locuința mea este aici.

– Nu mai este, mă tem, i-a replicat căpitanul, cu un foarte vag zâmbet. Lăsându-i în urmă pe Pașa și pe Petia, căpitanul i-a condus pe Conte și pe cei doi care îl păzeau la o scară de serviciu ascunsă sub o ușă oarecare din inima hotelului. Din cinci în cinci trepte, scara slab luminată se răsucea abrupt, ca într-o clopotniță. Au urcat trei șiruri de trepte în spirală, până la o ușă care dădea într-un coridor îngust, ce deservea o sală de baie și șase dormitoare ca niște chilii de călugăr. Inițial, podul fusese construit ca să-i adăpostească pe majordomii domnilor și pe slujnicele doamnelor care stăteau la Metropol, însă când moda de a călători însoțiți de servitori a apus, camerele nefolosite au ajuns la cheremul urgențelor de tot felul, devenind un soi de locuri pentru depozitat cherestea, mobilă stricată și alte dărăpănături. Mai devreme în ziua aceea scoseseră tot din încăperea cea mai apropiată de scară, unde lăsaseră doar un pat din fier forjat, un birou cu trei picioare și un deceniu de praf. În colțul de lângă ușă era un dulăpior care aducea mai degrabă cu o cabină telefonică, trântit acolo ca și cum s-ar fi răzgândit cineva. Mulându-se pe forma acoperișului, tavanul se înclina treptat începând din dreptul ușii, astfel încât în dreptul peretelui exterior Contele nu putea sta în picioare decât acolo unde o lucarnă se întâlnea cu o fereastră cât o tablă de șah. Când cei doi soldați se uitau îngâmfați din coridor, bunul căpitan a explicat că a chemat hamalii ca să-l ajute pe Conte să mute cele câteva obiecte care aveau să stea în noua lui locuință. – Și restul? – Devine proprietatea Poporului. Deci ăsta e jocul lor, s-a gândit Contele.

– Foarte bine. S-a întors pe scara îngustă, cu cei doi paznici grăbindu-se după el, cu puștile lovinduli-se de perete. La etajul al treilea, a intrat pe hol și s-a dus în apartamentul lui, unde cei doi hamali l-au privit cu ochi îndurerați.

– E în ordine, i-a liniștit el și a început să le arate diverse: Asta. Aia. Alea. Toate cărțile. Printre obiectele pentru noua sa locuință, a ales două scaune cu spătar înalt, măsuța de cafea orientală, care fusese a bunicii lui și serviciul ei preferat de farfurii de porțelan. A luat cele două veioze de abanos și portretul surorii sale Elena, pictat de Serov în 1908, în timpul unei scurte șederi la Ceasul Leneș. N-a uitat geamantanul de piele făcut special pentru el de Asprey, la Londra, pe care bunul lui prieten Mișka îl botezase, atât de inspirat, Ambasadorul. Cineva fusese atât de amabil, încât îi trimisese în dormitor cuferele de călătorie. Așa că, în timp ce hamalii cărau toate astea, a umplut cufărul cu haine și obiecte personale. Observând că paznicii sunt cu ochii pe cele două sticle de coniac de pe consolă, le-a strecurat și pe ele în bagaj. După ce au dus sus cufărul, a arătat în sfârșit spre birou. Cei doi hamali, care deja își șifonaseră uniformele bleu de la atâta opinteală, l-au apucat de colțuri.

– Da’ are o tonă, i-a zis unul celuilalt. – Pentru un rege, un castel e o fortificație, a comentat Contele. Pentru un domn, un birou e o fortificație. În vreme ce hamalii se chinuiau cu biroul pe hol, ceasul bunicului Rostovilor, sortit să fie lăsat în urmă, a bătut tânguitor ora opt. Căpitanul se întorsese de mult la postul lui, iar soldații, a căror atitudine războinică se transformase în plictiseală, se sprijineau acum de zid, lăsând scrumul de la țigări să cadă pe parchet, în timp ce în salonul mare se revărsa toată lumina solstițiului de vară de la Moscova.