Acelaşi vis: merg pe un câmp fără margini, rusesc, care trece dincolo de linia orizontului, văd în faţă un cal alb, merg spre el, simt că acest cal e deosebit, cel mai fain cal dintre toţi caii, foarte frumos, lider, iute de picior; mă grăbesc, dar nu pot să-l ajung, grăbesc pasul, strig, îl chem, înţeleg dintr-odată că acel cal e toată viaţa mea, soarta mea, norocul meu, că am nevoie de el ca de aer, alerg, alerg, alerg după el, dar el se îndepărtează la fel de absent, fără să ia în seamă ceva sau pe cineva, pleacă pentru totdeauna, pleacă de la mine, pleacă pentru totdeauna, pleacă fără nicio speranţă pentru mine, pentru totdeauna, pleacă, pleacă, pleacă… Mă trezeşte telefonul mobil. O lovitură de bici ― un ţipăt. Încă o lovitură ― un geamăt. A treia lovitură ― un scrâşnet. Poiarok a scris asta în Ordinul Secret, când îl torturau pe voievodul din Orientul îndepărtat. Melodia asta poate să trezească şi un cadavru. ― Komiaga la telefon, zic şi îmi lipesc mobilul rece de urechea caldă, încă adormită. ― Să trăiţi, Andrei Danilovici. Korostilev vă deranjează, învie vocea bătrânului diac[1] de la Ordinul Ambasadei, şi imediat apare în aer, lângă mobil, moaca lui mustăcioasă şi îngrijorată. ― Ce s-a întâmplat? 

― Îndrăznesc să vă amintesc că diseară avem întâlnire cu ambasadorul albanez. Se cer datele celor doisprezece. 

― Ştiu, bălmăjesc nemulţumit, deşi, sincer, uitasem. 

― Scuze pentru deranj. Aşa mi-e serviciul. Las mobilul pe noptieră. Cu ce ocazie diacul ambasadei îmi aminteşte mie programul? Ah, da… acum cei de la ambasadă au grijă de obiceiurile spălării pe mâini. Uitasem… Fără să deschid ochii, scot picioarele din aşternut, îmi scutur capul: greu după ziua de ieri. Pipăi clopoţelul, îl scutur. Se aude cum, în partea cealaltă, Fedika sare de pe prici, umblă năuc, trânteşte vesela. Stau, lăsându-mi în jos capul care nu are de gând să se trezească: ieri, din nou a trebuit să mă fac mangă, deşi mi-am jurat că voi bea şi voi trage pe nas doar cu ai noştri, pentru asta am făcut 99 de rugăciuni în Uspenski, m-am rugat la Sfântul Bonifaciu. La paştele cailor! Ce să fac, dacă nu pot să-l refuz pe ocolnicul Chiril Ivanovici. E deştept. Şi capabil de sfaturi înţelepte. Iar eu, spre deosebire de Poiarok şi Sivolai, apreciez la oameni intenţiile inteligente. Pot să ascult în continuu discursurile înţelepte ale lui Chiril Ivanovici, dar el, fără cocoaşă[2], nu e prea vorbăreţ… Intră Fedika: 

― Să trăiţi, Andrei Danilovici. Deschid ochii. Fedika are un talger în mâini. Moaca lui, ca în fiecare dimineaţă, e boţită şi tâmpă. Pe talger stau chestii obişnuite pentru o dimineaţă mahmură: o halbă de cvas[3] alb, un pahar de vodcă, jumătate de pahar cu moare de varză. Beau moarea. E gazoasă şi mă gâdilă în nas. Respirând adânc, torn vodca pe gât. Îmi dau lacrimile, care umezesc faţa lui Fedika. Îmi amintesc aproape totul 

― cine sunt, unde sunt şi de ce. Trag de timp, respirând încet, atent, cu grijă. Sting vodca cu cvas. Trece un minut din Marea Nemişcare. Râgâi tare, cu un zgomot din interior. Îmi şterg lacrimile. Acum deja îmi amintesc absolut totul. Fedika strânge vesela pe un talger şi, lăsându-se în genunchi, îmi întinde mâna. Mă sprijin de el, mă ridic. Dimineaţa, Fedika miroase şi mai urât decât seara. Acesta este adevărul trupului său, şi n-ai unde să fugi de el. În acest caz nu te mai ajută Nuielele. Întinzându-mă şi căscând, mă duc la iconostas, aprind lumânărica, mă aşez în genunchi. Citesc rugăciunile de dimineaţă, fac mătănii. Fedika stă în spatele meu, închinându-se şi făcânduşi cruce şi el. După ce mi-am făcut rugăciunea de dimineaţă, mă ridic, sprijinindu-mă de Fedika. Mă duc la baie. Mă spăl pe faţă cu apa de izvor, dinainte pregătită, cu bucăţi de gheaţă în ea. Mă uit în oglindă. Faţa e cam buhăită, nările-s pline de vinişoare albastre, părul e ciufulit. Pe tâmple ― primele fire cărunte. Cam devreme, pentru vârsta mea. Dar aşa e serviciul nostru ― n-ai ce să faci. Muncă grea, de stat…