Belle Svetlana îşi examina goliciunea într-o oglindă înaltă,
pregătindu-se pentru o întâlnire sexuală de treizeci de mii de
dolari pe oră cu fiul în vârstă de cincisprezece ani al unui
magnat arab al ţiţeiului.
Belle ştia că este o frumuseţe – ce naiba! — Se cheltuiseră
destui bani ca să fie sigură că era frumoasă. O operaţie
estetică la nas, comandată de mama sa când ea avea doar
paisprezece ani, o operaţie a sânilor, la scurt timp după
aceea – aceasta fusese decizia ei. Apoi, liposucţie – când era
nevoie – mărirea buzelor, periodicele tratamente cu laser ale
feţei şi ale pielii – ca să se asigure că tenul ei rămânea la fel
de alb ca laptele, culoare pe care se străduise din răsputeri
să o obţină (fusese un calvar să scape de pistrui, dar
reuşise). Belle căutase perfecţiunea încă din adolescenţă, iar
acum ajunsese al naibii de aproape. Avea părul de un roşu
auriu, ondulat şi lung până la umeri. Ochii îi erau de un verde
smaragdin impresionant. Trupul ei – un paradis al
desfătărilor.
„Da, se gândi ea, privindu-şi cercetător goliciunea trufaşă,
valorez fiecare cent din cei treizeci de mii de dolari
depozitaţi deja frumuşel în seiful meu.”
De obicei, nu mergea ea însăşi la „întâlniri”, dar Sharif
Rani – magnatul ţiţeiului – insistase că ea era cea care
trebuia să-l înveţe bucuriile trupului pe cel mai tânăr dintre
fiii lui. Astfel, în cele din urmă, pentru o sumă princiară,
acceptase.
Pudrată, parfumată şi pregătită de acţiune, se întinse
după lenjeria de culoarea piersicii şi o îmbrăcă.
Treizeci de mii pe oră nu era rău pentru o treabă care, cel
mai probabil, nu avea să-i ia mai mult de cincisprezece
minute.
Bineînţeles, ar fi putut să refuze oferta şi să-i sugereze să
5
aleag una dintre fetele ei de dou zeci ă ă de mii pe oră, dar
uneori era distractiv să te joci – mai ales că putea să aleagă
de pe lista ei de clienţi bogaţi, puternici şi faimoşi, care îi
includea pe toţi, de la cele mai mari staruri de la Hollywood
la o serie de prinţi, magnaţi ai industriei, câteva superstaruri
rap, zeci de vedete sportive şi prea mulţi politicieni ca să
poată fi număraţi.
Da, Belle Svetlana, născută Annabelle Maestro, conducea
cea mai exclusivistă şi mai scumpă afacere cu dame de
companie din oraş – oraşul fiind New York, nu Los Angelesul
în care crescuse, înconjurată de luxul şi de toată opulenţa pe
care părinţii ei, două stele de cinema, putuseră să le
cumpere.
Slavă Domnului că scăpase de cei doi egocentrici -mama,
regina diafană a producătorilor independenţi, iar tatăl, regele
macho al lucrurilor scumpe de proastă calitate. Ce spectacol
groaznic să-i ai drept părinţi!
Când renunţase la colegiul din Boston şi se stabilise în
New York, nici unul dintre părinţii ei iubitori nu îi acordase
nici cel mai mic credit. Şi, fiind de părere că o fiică adultă nu
le îmbunătăţea cu nimic imaginea publică, stabiliseră să-i
trimită o alocaţie lunară, spunându-i cu seninătate să-şi
urmeze visurile, apoi o lăsaseră pe cont propriu.
Annabelle nu avea reţineri când venea vorba să-şi urmeze
visurile şi, curând, se trezise prinsă în iureşul cluburilor şi al
petrecerilor – un stil de viaţă care o satisfăcuse o vreme,
până când, într-o noapte, îl cunoscuse pe Frankie Romano –
un DJ de succes, care lucra la petreceri private şi, ocazional,
la cele mai tari cluburi. O singură privire era de-ajuns să te
îndrăgosteşti de Frankie.
Originar din Chicago, Frankie era un tip bizar şi atrăgător
în stilul lui Michael Imperioli. Vorbea repede şi aspru, avea
părul negru destul de lung, ochi albaştri şi reci ca gheaţa şi
trăsături foarte bine definite.
Problema cu Frankie era că, de obicei, era falit, mai ales
pentru că se dovedea a fi un consumator împătimit de
cocaină şi orice ban care îi ieşea în cale era tras direct pe
nas.
6
Annabelle c zu în mrejele lui – c ci, ă ă în ciuda dependenţei
sale de droguri, Frankie se dovedise un adevărat armăsar în
pat – de fiecare dată când nu era prea „luat” ca să presteze.
Ea nu ştia nimic despre trecutul lui şi nici nu-i păsa. Din
punctul ei de vedere, erau suflete-pereche.
După câteva săptămâni de relaţie nebună, Frankie se
mutase în mansarda ei din SoHo – o mişcare la care ea nu a
obiectat. Singurul dezavantaj era că, în cele din urmă,
ajunsese să-şi cheltuiască întreaga alocaţie ca să-i cumpere
lui droguri, astfel încât nu trecuse mult până când – la
îndemnul lui Frankie – îl sunase pe tatăl său din L.A.,
cerându-i să-i mărească alocaţia.
Ralph Maestro, fiul realizat prin mijloace proprii al unui
măcelar din Brooklyn care fusese împuşcat de un hoţ când
băiatul avea doisprezece ani, o refuzase categoric. „Am
reuşit singur, fără să am nici măcar doi cenţi”, o informase el
cu asprime. „Noi ţi-am dat deja un punct de plecare. Dacă
vrei mai mulţi bani, îţi sugerez să mergi să-ţi găseşti o
slujbă.”
Annabelle fusese furioasă. Părinţii ei înotau în milioane de
dolari şi tăticul-star-de-cinema o trimitea să se angajeze! Dăi
naibii! Era din ce în ce mai evident că nu dădeau doi bani
pe ea.
Două săptămâni mai târziu, ea şi Frankie veniseră cu un
plan genial. Stăteau întinşi în pat, citind informaţii incitante
despre un politician căsătorit, care fusese prins nu demult
făcând sex cu prostituate de lux.
— Cât de prost poate fi? reflectase Frankie, scărpinân-duşi
fundul slăbuţ. Idiotul trebuia să fi plătit cu bani gheaţă. În
felul ăsta, nimeni nu este arestat şi toţi merg acasă fericiţi.
— Banii gheaţă sunt buni doar pentru fetele speciale,
confirmase Annabelle.
— Da, spusese Frankie în glumă. Nu pentru o curvă
guralivă, care-o să-şi vândă povestea, ci pentru fetele foarte
speciale. Ştii la ce fel de tipe mă refer. Modele, actriţe – sunt
întotdeauna în căutarea unui câştig suplimentar. Iar
avantajul afacerii este că le cunoaştem pe toate.
Sigur.