Trecu de două ori cu mașina prin dreptul casei albe impunătoare și a treia oară parcă în fața ei. De dincolo de un gard viu străjuit de o împrejmuire albă din scânduri se zărea vila somptuoasă cu acoperișul în patru ape, înconjurată de copaci bătrâni cu ramuri dese. Ferestrele cu ochiuri mici nu lăsau să se vadă altceva decât întunericul dinăuntru. Casa era mai mare decât își amintea și poate chiar prea mare pentru ea. Trecuseră 19 ani de când o văzuse ultima dată. Atunci își promisese să nu se întoarcă niciodată. Acum însă urma să se mute aici. Ridică plicul așezat pe scaunul din dreapta și îl scutură ca să scoată cheile. Erau prinse pe un breloc de plastic pe care avocatul notase numele bunicului pe o parte și adresa pe cealaltă parte: Frank Mandt. Strada Johan Ohlsens, Stavern. Nu-și putea scoate din minte ideea că le avusese și el în mână. Că le scosese din buzunar, că se jucase cu ele și că le ținuse între degete. Nu-i plăcea să se gândească la el ca la bunicul ei și nu folosea acel cuvânt. Se gândea la el ca la Bătrânul. Așa și-l amintea, ca pe un bătrân, chiar dacă ultima dată când îl văzuse n-avea mai mult de 50 de ani. Fusese un om înalt și puternic, cu ochi negri afundați în orbite, păr des și cenușiu și cu mustață albă. Una dintre ultimele dăți când îl văzuse era într-o zi de 17 mai. De Ziua Națională, când ea participa la parada copiilor, au trecut și pe lângă casa lui, iar Bătrânul stătea pe veranda închisă, cu mâinile la spate și cu buzele încrețite. Încercase să-i facă semn cu mâna, însă el își întorsese spatele și intrase în casă. Acum lăsă cheile din mână și se uită din nou la casă. Chiar și într-o zi călduroasă de iulie ca aceasta, simțea răceala pe care o emana clădirea. Un scâncet de copil din scaunul de bebeluș o făcu să se întoarcă. — Te-ai trezit, Maja mamii? întrebă zâmbind și se întinse spre fiica ei. Am ajuns. Fetița gânguri, surâse și clipi. Din fericire, nu semăna cu tatăl ei. Avea părul și ochii ei negri. — Și gropițele mele când zâmbesc, spuse ea, gâdilând-o pe copilă sub bărbie și încercând să i le scoată în evidență. Aveau să se descurce, doar ele două. Înainte era mereu împreună cu mama ei. Acum era împreună cu fiica ei. Își îndreptă spatele și se întoarse către volan, băgă mașina în viteză și ocoli prin spatele casei până în dreptul porții garajului. Apoi luă cheile, ieși din mașină și o ridică pe fiica ei de pe bancheta din spate. Intrarea avea o arhitectură deosebită, cu coloane și ornamente, așa cum se construiau casele acum o sută de ani. Cheia se răsuci cu ușurință în yală. Înăuntru, aerul era proaspăt și curat, nu îmbâcsit, așa cum se temuse ea. Avocatul făcuse exact ce îl rugase. Fuseseră scoase de-acolo mobila, obiectele gospodărești și restul lucrurilor. Tot ce i-ar fi putut trezi vreo amintire. Tot ce ar fi putut-o duce cu gândul la trecut. Se duse în bucătărie și apoi până în camera de zi. Pașii îi răsunau între pereții goi. Lumina soarelui se strecura palidă prin ferestre și de-a lungul podelei. Casa ar putea fi confortabilă, se gândi ea privind afară, la parcul de vizavi. Vila ar putea fi ca un nou început în viața ei. Scara impozantă care ducea până la etajul al doilea scârțâi. O mută pe Maja pe celălalt braț și o sprijini de șold, apoi se duse în fosta cameră a mamei sale. Rămase nemișcată o vreme, fără să simtă nimic, după care își verifică ceasul. Zece fără un sfert. Camionul putea să apară în orice moment.