De sus, ziua era perfectă. Un cer de un albastru siniliu, o mare scânteietoare de smarald. Câțiva nori răzleți pe vasta întindere azurie ca niște flori de nalbă. Vântul se oprise de tot, iar oceanul se ridica și cobora încetișor de-a lungul unui șuvoi de lavă întărită, care se întindea dinspre mare și până la răsuflătoarea aflată pe la jumătatea drumului către versantul Kilauea de pe Insula Hawaii. Insula Mare. Cu mult mai mare decât toate insulele arhipelagului hawaian la un loc. Și cu fiecare an crescând tot mai mare. Cu toate acestea, astăzi, chiar și pământul părea să fie cuprins de toropeala aerului și a apei. Focurile care ardeau în măruntaiele insulei păreau să se fi domolit, se auzea doar o ușoară sfârâială, de parcă ar fi așteptat o altă zi pentru a țâșni prin mantaua de rocă de deasupra și pentru a-și trimite tentaculele de magmă topită, șerpuind la vale pe coasta craterului, până hăt-departe, în largul mării.

O zi pe care echipa de scufundători o așteptase. La un ceas după ce se crăpase de ziuă, ei se găseau la bordul unui remorcher și a unui șaland care-i scotea din Golful Hilo. Acum șalandul era ancorat la vreo două sute de metri de șuvoiul de lavă pietrificat, păstrânduși poziția cu ajutorul a trei ancore legate de niște parâme solide. Remorcherul nu avea nevoie decât de o simplă prăjină de amarare pentru ași păstra poziția, iar echipajul de la suprafață – fără a mai avea nimic special de făcut până în clipa când avea să primească semnal de la scufundători – se relaxa pe punte, bând bere și jucând cărți la fel de apatici ca și vremea însăși. Poate că, dacă vântul și marea n-ar fi complotat împotriva lor, cineva ar fi simțit ușoara zgâlțâială seismică și și-ar fi dat seama că idilica serenitate a zilei era iluzorie. Dedesubtul limbii groase de lavă, care se întindea la vale tocmai de la răsuflătoarea cea îndepărtată, presiunea produsă de miezul fierbinte aflat în adâncul scoarței terestre crescuse, fisurând gigantica lespede de rocă. Nu era o fisură explozivă – nu aducea cu deplasarea ce se petrece atunci când marginile lipite ale plăcilor continentale se desprind brusc și sute de kilometri de relief cu aparență solidă zvâcnesc în direcții contrare.

Și nu era nici genul de fisură prin care, fără niciun avertisment, fundul mării să se ridice stârnind o maree seismică pe o rază de mii de kilometri de jur împrejur, care se năpustește asupra uscatului și îneacă tot ce întâlnește în cale. Producându-se atât de aproape de suprafață, această fisură provocase numai o foarte mică oscilație pe seismografele ce monitorizau mișcările din interiorul muntelui. Chiar dacă cineva de pe insulă ar fi simțit totuși ceva, probabil că în clipa următoare a mai reflectat și și-a spus că i se năzărise. Dedesubtul șuvoiului de lavă solidificată, fisura din rocă a fost suficientă pentru a permite unei coloane strălucitoare de rocă topită să-și înceapă ascensiunea către suprafață, temperatura și presiunea croindu-i drum din ce în ce mai larg. În cele din urmă, magma topită de o strălucire orbitoare a erupt în crevasa goală de sub imensa lespede de lavă solidificată de la suprafață. Cu ani în urmă, miezul încă lichid se scursese afară prin acest soi de tunel natural, format prin rapida întărire a suprafeței exterioare. Acum, în vreme ce remorcherul plutea liniștit la capătul șuvoiului, iar scafandrii lucrau într-o senină nepăsare jos, în imersiune, lichidul încins cobora la vale, deopotrivă ascuns și izolat de stânca neagră de deasupra. Ajunsă la capătul tunelului, acolo unde ultimul șuvoi fusese până la urmă pietrificat de apa mării, lava s-a acumulat din ce în ce mai mult cu fiecare minut, greutatea ei apăsând tot mai tare dinăuntru asupra feței interne a povârnișului, temperatura acesteia consumând fără contenire peretele de stâncă ce despărțea magma clocotită de apa mării. La treizeci de metri adâncime, cei doi scufundători, un bărbat și o femeie, lucrau foarte concentrați la recuperarea unui obiect pe care-l descoperiseră în urmă cu o săptămână. Înțepenit într-un strat de lavă care acoperea fundul oceanului, acest obiect era aproape perfect sferic, de o culoarea atât de apropiată de nuanța lavei, încât atunci când scufundătorii dăduseră de el, fusese cât pe ce să nu-l bage de seamă. Forma obiectului îi atrăsese atenția femeii – părea ceva curbiliniu la limita percepției vizuale. Scufundătoarea s-a oprit pentru a studia mai bine obiectul, fiindcă îl considera o formațiune interesantă de lavă. La câteva secunde după ce începuse să cerceteze, partenerul ei, simțind că femeia nu se mai află în același loc, undeva în dreapta lui, s-a întors pentru a se convinge că nu i s-a întâmplat ceva. În mai puțin de un minut, a devenit la fel de curios în privința obiectului sferic. Au examinat sfera vreme de aproape zece minute. Cu toate că era bine prinsă în lavă, și-au dat seama că era altceva. Trebuie să fi fost un fel de geodă.

După ce-au fotografiat-o și i-au înregistrat poziția, au încheiat scufundarea și mai târziu, în aceeași zi, i-au adus la cunoștință șefului lor descoperirea. Acum se aflau din nou la locul cu pricina. Erau în apă de aproape o oră, chinuindu-se să cuprindă sfera într-un fel de plasă specială și, la sfârșit, să fixeze plasa la o cange aflată la capătul unei saule de bigă mare, instalate în mijlocul punții de pe șaland. Nacela respectivă, gândită special pentru acest scop, semăna cu setcile împletite în care de generații pescarii japonezi învelesc flotoarele de sticlă, numai că această plasă era făcută dintr-o fibră sintetică chiar mai rezistentă decât oțelul. Odată asigurată prinderea nacelei și mulțumită că țesătura rezistentă nu avea să alunece, femeia a acționat dispozitivul de semnalizare de la centura cu balast. Pe remorcher, echipajul a început să ridice geoda de pe fundul oceanului. Unul dintre bărbați, adulmecând o miasmă de sulf în aer, strâmbă din nas, apoi își spuse că aceasta trebuia probabil să provină de la emanațiile puturoase răspândite de bateria cu acumulatori a șalandei. Atenția ei fiind concentrată asupra bigii, niciunul dintre membrii echipajului nu a băgat de seamă fumul care începea să se strecoare printre primele fisuri apărute în colina versantului, aflat la două sute de metri mai departe. La treizeci de metri sub nivelul mării, cei doi scufundători se îndepărtară la vreo zece metri de geodă, apoi se întoarseră pentru a observa cum se întinde cablul bigii. Preț de o clipă, care dură cât eternitatea, nimic nu se clinti. Apoi geoda – cu un diametru de aproximativ un metru – se smulse brusc din stratul de lavă, țâșnind mai întâi în sus câțiva metri, pentru ca imediat să cadă aproape de fundul mării, ca una dintre acele mingiuțe din hârtie și poleială colorate și umplute cu rumeguș care atârnă de un elastic. O scurtă pauză. După care își începu urcușul lent, dar constant către suprafață, pe când cei doi scufundători se deplasau către locul din care fusese dislocată sfera. Biga tocmai adusese la bord geoda în clipa când versantul muntelui cedă. La o fracțiune de secundă după ce un jet de lavă de un galben strălucitor țâșni explodând în milioane de fragmente la contactul cu apa mării, cineva răcni un avertisment. În câteva secunde parâmele fuseseră tăiate, ancorele abandonate cu tot cu lanțuri, iar remorcherul se îndreptă spre larg cu toată viteza. Apa, liniștită cu numai câteva secunde în urmă, bolborosea în jurul remorcherului reacționând la forța explozivă a jetului de lavă ce se mărea cu repeziciune, prăvălindu-se din craterul versantului surpat. 

— Cum rămâne cu scafandrii? strigă cineva. Dar chiar în clipa când rostea aceste cuvinte, îngrozitul membru al echipajului cunoștea deja răspunsul la propria întrebare. Scufundătorii tocmai cercetau alveola în care fusese prinsă geoda când au simțit prima vibrație subsonică. În clipa când surpriza se transformă în panică și își duseră mâna la centurile cu balast pentru a și le abandona și a efectua o urcare de urgență, era deja mult prea târziu. Brusc pe fundul oceanului se căscă o crăpătură și, în momentul când magma năvăli în mare, apa însăși păru a exploda într-o infernală jerbă de acid sulfuric, apă clocotită și abur. O canonadă de fragmente de tuf vulcanic cu consistență sticloasă fu împroșcată în toate direcțiile. Îndată ce scafandrii fuseseră uciși de abur, acid și de apa de mare clocotită, corpurile lor fură sfârtecate de așchiile de siliciu care i-au tăiat ca tot atâtea milioane de bisturie încinse la roșu. În câteva secunde nu mai rămase nici urmă de ele.

La o milă în larg, echipajul remorcherului se holba uluit la spectacolul din spatele lor. Țărmul dispăruse înecat într-o pâclă groasă de abur amestecat cu emanații toxice și cenușă vulcanică lăsată asemenea unei cortine deasupra locului unde cu numai câteva minute în urmă se aflase versantul muntelui. Marea, biciuită de vântul care se întețea, se umfla tot mai mult, iar deasupra se adunau nori negri ca și cum forțele ce dezlănțuiseră furia muntelui stârniseră acum și furtuna. Echipajul scruta suprafața apei cu binoclurile în căutarea vreunui semn de la scafandri, dar, deși făceau acest lucru, știau deja că așteptarea lor avea să fie zadarnică. Ei înșiși abia-abia scăpaseră cu viață. Pe măsură ce vântul sporea în intensitate, iar talazurile se umflau și deveneau tot mai înalte, căpitanul remorcherului cârmi înapoi spre golful Hilo și spre port. Pe șaland, trei oameni fixau geoda pe punte, întrebându-se în sinea lor dacă recuperarea acesteia meritase prețul unor vieți omenești.

Descarca Prezenţa de John Saul in format pdf.