Fulgi de iubire  Johnson, Maureen & Green, John descarca gratis PDF.

Era ajunul Crăciunului. De fapt, ca să fiu mai exactă, era după-amiaza de dinaintea Crăciunului. Dar înainte să intrăm în miezul acţiunii, haideţi să lămurim un lucru. Ştiu din experienţă că, dacă această situaţie se va ivi mai târziu, o să vă distragă atenţia atât de tare, încât n-o să vă mai puteţi concentra pe nimic altceva din ceea ce vă povestesc. Numele meu e Jubilee1 Dougal. Aşteptaţi o clipă şi lăsaţi-l să-şi facă efectul. Vedeţi, când îl aflaţi de la început, nu e atât de rău. Acum închipuiţi-vă că eram pe la jumătatea unei poveşti lungi (aşa cum urmează să se întâmple) şi vă spun pe nepusă masă: „Apropo, numele meu e Jubilee”. N-aţi şti ce să faceţi în clipa următoare. Îmi dau seama că Jubilee aduce uşor a nume de stripperiţă. Probabil credeţi c-am auzit chemarea la bară. Dar nu. Dacă m-aţi vedea, v-aţi da seama imediat că nu sunt stripperiţă (cred). Am părut negru, tuns bob. Port ochelari jumătate din timp şi lentile de contact în cealaltă jumătate. Am şaisprezece ani, cânt în cor, merg la evenimentele matleţilor2. Joc hochei pe iarbă, activitate căreia îi lipseşte graţia unduioasă, unsă bine cu ulei de bebeluşi, adică principala armă a unei stripperiţe. (N-am nimic împotriva stripperiţelor, în cazul în care vreo stripperiţă citeşte asta. Pur şi simplu nu fac parte dintre voi. Problema mea cea mai mare în legătură cu această activitate e latexul. Consider că latexul nu e bun pentru pielea voastră, întrucât nu îi permite să respire.)

Obiecţia mea e că Jubilee nu e un nume – e un fel de petrecere. Nimeni nu ştie ce fel de petrecere. Aţi auzit vreodată pe cineva care să dea un jubileu? Şi, dacă aţi auzi, v-aţi duce? Pentru că eu n-aş face-o. Sună de parcă ar fi un loc unde trebuie să închiriezi un obiect gonflabil mare, să pui ghirlande cu steguleţe şi să creezi un plan complicat pentru aruncarea gunoaielor. Dacă mă gândesc mai bine, cred că seamănă cu petrecerile de hoedown3. Numele meu are multe de-a face cu această poveste, aşa că, după cum am spus, era după-amiaza din ajunul Crăciunului. Aveam una dintre acele zile când simţi că viaţa te place. Examenele finale se terminaseră şi şcoala avea să reînceapă abia după Anul Nou. Eram singură acasă – o casă care părea foarte tihnită şi confortabilă. Eram îmbrăcată într-o ţinută nouă, pe care o păstrasem special pentru această ocazie – o fustă neagră, colanţi, un tricou roşu sclipitor şi noile mele cizme negre. Beam o cafea cu puţin lichior de ouă pe care mi-l pregătisem. Toate cadourile erau împachetate şi pregătite să plece. Aveau ca destinaţie marele eveniment: la ora şase trebuia să mă duc acasă la Noah – Noah Price, iubitul meu – pentru Smorgasbordul4 anual de Crăciun pe care îl organiza familia lui. Smorgasbordul anual al Familiei Price e un lucru deosebit de important în povestea noastră de dragoste. Aşa am ajuns să fim împreună. Înainte de Smorgasbord, Noah Price era doar o stea pe cerul meu… constantă, familiară, strălucitoare şi cu mult deasupra mea. Îl ştiam pe Noah din clasa a patra, dar simţeam că îl cunoşteam în acelaşi fel în care îi cunosc pe cei de la televizor. Ştiam numele. Urmăream emisiunea.

Desigur, Noah era ceva mai mult de-atât… dar, cumva, când e real, când e viaţa ta… acea persoană poate părea mult mai distantă şi e mai greu să ajungi în preajma ei decât se întâmplă în cazul unei vedete adevărate. Apropierea nu generează familiaritate. Îmi plăcuse întotdeauna de el, dar nicicând nu-mi trecuse prin minte să-l plac cu adevărat. Nu am crezut niciodată că acesta era un lucru rezonabil pe care să mi-l doresc. Era cu un an mai mare decât mine, cu vreo treizeci de centimetri mai înalt, lat în umeri, cu ochi luminoşi şi o claie de păr frumos. Noah avea tot ce-i trebuie – era sportiv, învăţa bine şi avea şi o funcţie importantă în consiliul elevilor – tipul acela de persoană despre care crezi că iese cu fotomodele, spioni sau oameni care au laboratoare numite după ei. Aşadar, atunci când Noah m-a invitat anul trecut, în Ajunul Crăciunului, la El Smorgasbord, de bucurie şi de zăpăceală aproape că mi-am ieşit din minţi. După ce am primit invitaţia, nu am putut să merg drept vreo trei zile. Mă descurcam atât de prost, încât a trebuit să practic conştient mersul în camera mea înainte să mă duc la el acasă. Habar n-aveam dacă mă invitase fiindcă mă plăcea, fiindcă îl obligase mama lui (părinţii noştri se cunoşteau) sau fiindcă pierduse vreun pariu. Toate prietenele mele au fost la fel de entuziasmate, însă au părut să înţeleagă asta mai bine decât mine. M-au asigurat că pusese ochii pe mine la evenimentele matleţilor, râzând la încercările mele de a face glume trigonometrice, aducând vorba de mine în conversaţiile lui. Totul era atât de nebunesc… la fel de ciudat ca şi când aş afla că cineva a scris o carte despre viaţa mea