Faptul s-a petrecut în luna februarie a anului 1969, la nord de Boston, în Cambridge. Nu l-am aşternut pe hârtie atunci, deoarece primul meu gând a fost să-1 dau uitării, pentru a nu-mi pierde judecata. Acum, în 1972, mă gândesc să-1 scriu totuşi, căci, dacă ceilalţi îl vor citi ca pe o poveste, cu vremea va deveni, poate, astfel şi pentru mine. Ştiu că a fost aproape atroce în clipele desfăşurării lui, şi mai mult, chiar, în lungile nopţi de nesomn ce i-au urmat Asta nu înseamnă că relatarea lui îl poate tulbura pe un al treilea. 

Era în jurul ceasurilor zece ale dimineţii. Stăteam pe o bancă, sprijinit comod, şi având în faţă râul Charles. Cam la vreo cinci sute de metri înspre dreapta mea, se afla un edificiu înalt al cărui nume nu l-am ştiut niciodată. Apele cenuşii duceau cu ele fragmente lungi de gheţuri. În mod inevitabil, râul m-a făcut să mă gândesc la timp. Milenara imagine a lui Heraclit Noaptea dormisem bine; cursul ţinut în după-amiaza precedenţă izbutise, cred, să-i intereseze pe studenţi. În jur nu era nici ţipenie de om. Am avut dintr-o dată impresia (despre care psihologii afirmă că ar corespunde stărilor de oboseală) că am mai trăit cândva acel moment La capătul opus al băncii mele se aşezase cineva. 

Aş fi preferat să fiu singur, însă n-am vrut să mă ridic îndată, pentru a nu părea nepoliticos. Celălalt începuse să fluiere. Atunci s-a declanşat prima din multele emoţii ale acelei dimineţi. Ceea ce fluiera, ceea ce încerca să fluiere (niciodată auzul meu n-a fost prea sigur) era varianta creolă a Mahalalei lui Elfa Regules. Stilul ei m-a purtat îndărăt spre un patio care nu mai există, şi spre memoria lui Alvaro Meliân Lafinur, care a murit cu ani în urmă. Apoi am auzit cuvintele. Erau din strofa de început. Glasul nu era cel al lui Îlvaro, dar voia să semene cu al lui Alvaro. L-am recunoscut îngrozit. M-am apropiat şi i-am spus: 

— Domnule, sunteţi oriental sau argentinian? — Argentinian, dar din 1914 locuiesc la Geneva, a fost răspunsul. A urmat o lungă tăcere. L-am întrebat:

 — La numărul şaisprezece pe strada Malagnou, în faţa bisericii ruse? Mi-a răspuns afirmativ. — În acest caz, i-am spus cu hotărâre, vă numiţi Jorge Luis Borges. Şi eu sunt tot Jorge Luis Borges. Ne aflări) în anul 1969, în oraşul Cambridge. 

— Nu, mi-a răspuns cu propriul meu glas, întrucâtva îndepărtat. După câteva clipe a insistat: 

— Mă aflu la Geneva, pe o bancă, la câţiva paşi de Rhone. Ciudat este că semănăm, dar dumneavoastră sunteţi mult mai vârstnic şi aveţi capul încărunţit. I-am răspuns: — Iţi pot dovedi că nu mint O să-ţi spun lucruri pe care un necunoscut n-ar putea să le ştie. Avem acasă un vas de argint pentru mate, cu piciorul în formă de şarpe, adus de străbunicul nostru din Peru. Mai este acolo un lighenaş de argint care se atârna la oblânc. În dulapul din camera ta se află două şiruri de cărţi. Toate trei tomurile celor O mie şi una de nopţi ale lui Lane, cu gravuri în oţel şi note „în corp mic” între un capitol şi altul, dicţionarul latin al lui Quicherat, Germania lui Tacit în latină şi în versiunea lui Gordon, un Don Quijote în ediţia Garnier, Războiul de sânge al lui Rivera Indarte, cu dedicaţia autorului, Sarlor Resartus al lui Carlyle, o biografie de Amiel şi, ascuns îndărătul celorlalte, un volum broşat despre obiceiurile sexuale proprii popoarelor balcanice. Şi n-am uitat nici o anume seară la un etaj întâi din piaţa Dubourg.

 — Dufour, mă corectă. — E drept, Dufour. Eşti mulţumit cu atât? 

— Nu, mi-a răspuns. Dovezile acestea nu dovedesc nimic. Dacă visez, este firesc să. Ştiu ceea ce ştiu. Prolixa înşiruire e întru totul inutilă. Obiecţia lui era justă. I-am răspuns: 

— Dacă această dimineaţă şi această întâlnire se desfăşoară în vis, fiecare din noi trebuie să-şi închipuie că cel care visează este el. Poate că vom înceta să visăm, poate că nu. Deocamdată, obligaţia noastră evidentă este aceea de a accepta visul, aşa cum am acceptat universul şi faptul de a ne fi născut şi de a privi cu ochii şi de a respira. 

— Şi dacă visul va dura? Întrebă tulburat. Pentru a-1 linişti şi a mă linişti, am simulat un calm pe care, în mod sigur, nu-1 aveam. I-am spus: 

— Visul meu a durat mai bine de şaptezeci de ani. Şi, de altminteri, atunci când te deştepţi, te regăseşti, în mod fatal, pe tine însuţi. E tocmai ce ni se întâmplă acum, cu deosebirea, doar, că suntem doi; Nu vrei să ştii ceva despre trecutul meu, care e_ viitorul ce-ţi stăjnfaţă? _ T^onsimţi fărTo vorSăTĂm continuat, uşor confuz: 

— Mama e teafără şi sănătoasă în casa ei din Charcas y Maipu, la Buenos Aires, dar tata a murit acum aproape treizeci de ani. A murit de inimă. L-a doborât o hemiplegie; mâna stângă deasupra celei drepte părea mâna unui copil peste aceea a unui gigant. A murit cu nerăbdarea de a muri, dar fără o tânguire. Bunica noastră murise în aceeaşi casă. Cu puţine zile înainte de a se stinge, ne-a chemat pe toţi şi ne-a spus: „Sunt o femeie tare bătrână, care se sfârşeşte prea încet Să nu se tulbure niciunul dintre voi