Şi, bineînţeles, aveau să dea o petrecere pentru a sărbători Anul Nou. Una restrânsă, doar în familie, dar Thomas se aştepta să aibă toate dichisurile. Nici nu era de conceput altfel: cei din familia Turner făceau mare caz de tradiţie, şi acum, că veneau Nora şi Richard de la Sidney, nu se putea să nu facă totul cu tam-tam şi decoraţiuni în exces. Isabel hotărâse ca anul acesta să pună masa într-altă parte a grădinii. De obicei stăteau sub nucul de pe peluza de la răsărit, dar astăzi o atrăsese peticul de iarbă de la umbra cedrului domnului Wentworth. Trecuse pe-acolo mai devreme, când culesese flori pentru masă, şi rămăsese uimită de priveliştea dinspre apus, către munţi.

„Da, îşi spusese în sinea ei, aici e foarte bine.“ Iar gândul acesta şi hotărârea cu care îl acceptase îi dădeau un avânt ameţitor. Şi s-a gândit că aceasta era una dintre rezoluţiile ei pentru anul cel nou: să înceapă 1959 cu o altă atitudine şi cu alte speranţe, dar în minte auzea o voce timidă care se întreba dacă nu cumva voia să-şi sâcâie un pic soţul prin această neaşteptată încălcare a obiceiului. De când dăduseră peste fotografia în sepia a domnului Wentworth şi a prietenilor lui bărboşi din vremea reginei Victoria, aşezaţi pe şezlonguri elegante de lemn pe peluza de la răsărit, Thomas rămăsese ferm convins că acela era locul perfect de primit oaspeţi. Nu-şi dădea bine seama de când începuse să simtă plăcerea ghiduşă de a face să apară acea cută adâncă între sprâncenele soţului ei. O pală de vânt ameninţa să-i smulgă şirul de fanioane din mână, aşa că s-a prins strâns de ultima treaptă a scării de lemn. O adusese singură din şopron în dimineaţa aceea, plăcându-i parcă să-i simtă greutatea. Când s-a urcat prima dată până la ultima treaptă, i-a venit în minte o imagine din copilărie: o excursie în Hampstead Heath, cu mama şi cu tatăl ei, când se căţărase într- unul dintre arborii uriaşi de sequoia şi văzuse toată Londra, înspre sud. — Văd şi catedrala St Paul! a strigat ea către părinţi când a zărit prin ceaţă domul atât de cunoscut.

— Vezi să nu cazi de-acolo, i-a răspuns tata. Şi în clipa în care el a rostit vorbele acestea, Isabel chiar s-a simţit ademenită să-şi dea drumul jos, iar această pornire îi tăiase răsuflarea. Dintr-un arbust banksia 1 stufos şi-au luat brusc zborul un stol de păsări gala 2 , într-o învălmăşeală de pene trandafirii şi cenuşii, iar Isabel a încremenit. Era cineva în preajmă. Dintotdeauna avusese un al simţ foarte dezvoltat al pericolului. „Probabil că ai o conştiinţă foarte încărcată“, îi spusese Thomas la Londra, pe când abia se cunoscuseră şi erau încă atraşi unul de celălalt. „Ba nu, sunt doar neobişnuit de receptivă“, îl contrazisese ea. Isabel a rămas cocoţată în vârful scării, fără să se mişte, şi şi-a ciulit urechile. — Uite-acolo, s-a auzit o şoaptă teatrală. Omoară-l repede cu băţul. — Nu pot! — Ba poţi, n-ai încotro, ai jurat! Nu era nimeni altcineva în afară de copiii ei, Matilda şi John. O uşurare, sar fi zis. Totuşi, a rămas mai departe nemişcată, ca să nu se dea de gol.

— Suceşte-i gâtul, să terminăm mai repede. Asta era Evie, fetiţa cea mai mică. — Nu pot. — Vai, John! s-a răţoit Matilda, fata de paisprezece ani, care se purta de parcă ar fi avut douăzeci şi patru. Dă-mi-l mie, nu te mai fandosi atâta! Isabel şi-a dat seama ce făceau. De ani de zile se jucau din când în când dea „vânătoarea de şerpi“. La început le venise ideea dintr-o carte – o antologie de poezie autohtonă primită de la Nora, din care Isabel le citea cu voce tare şi pe care copiii o iubeau la nebunie. Asemenea multora dintre poveştile de pe meleagurile acestea, conţinea o avertizare. Locul acesta părea să stârnească multe spaime: şi şerpi, şi apusuri, şi furtuni, şi arşiţe, şi naşteri, şi fierbinţeală, şi incendii de vegetaţie, şi inundaţii, şi tauri furioşi, şi ciori, şi acvile, şi străini – vagabonzi dubioşi cu traista în băţ, care se iveau din tufişuri cu gânduri ucigaşe.