Prima persoană pe care am întâlnit-o în Anglia a fost o halucinație. Am adus-o cu mine, la bordul transatlanticului care mi-a purtat, domol, ființa încremenită de durere de la New York la Southampton. Stăteam în fața mamei, la masa din răchită, printre palmierii de la hotelul Dolphin, și mă căzneam să nu dau atenție imaginii care mi se înfățișa dinaintea ochilor. Fata blondă de la recepție nu era cine credeam eu că e. Știam asta. Era o simplă englezoaică care aștepta lângă bagajele părinților ei, o persoană pe care nam mai văzut-o niciodată, deși mintea mea se încăpățâna să îmi spună că e altcineva. Am întors privirea spre cei trei tineri britanici de la masa alăturată, care nu știau ce motive să mai scornească, pentru a nu-i lăsa bacșiș chelneriței.

– Cinci sau zece la sută? a întrebat băiatul a cărui cravată purta însemnele unei universități, fluturând nota de plată, spre amuzamentul amicilor săi. Eu nu las bacșiș decât dacă sunt frumoase. Asta avea niște picioare de ziceai că-s bețe… Le-am aruncat o privire furioasă, dar mama habar nu avea ce se petrece în jur. – Mon Dieu, ce zi rece și umedă pentru luna mai! Și-a întins șervetul în poală: un freamăt feminin de fustă învăluit în parfum de levănțică, în mijlocul acelui munte de valize. În contrast izbitor cu mine, care aveam hainele șifonate și stăteam îmbufnată. Trage umerii, chérie.

Deși locuia la New York de când se căsătorise cu tata, tot mai strecura câte un cuvânt franțuzesc pe ici, pe colo. Nu mai sta cocoșată.

– N-am cum să stau cocoșată îmbrăcată așa. Aveam strânsă în talie o cingătoare, ca un corset din oțel, nu pentru că aș fi avut nevoie, căci eram slabă scândură, dar, fără ea, fusta n-ar fi arătat înfoiată. Așa că, vrând-nevrând, trebuia să port centura chinuitoare. Fie blestemat Dior și noile lui creații. Mama ținea întotdeauna morțiș să se îmbrace după ultima modă, iar stilul modern se potrivea de minune cu fizicul ei: era înaltă, subțirică în talie, avea forme voluptuoase, arăta ca un tort în costumul ei de călătorie, cu fustă largă. Purtam și eu un costum cu volane, dar mă pierdeam în acele stofe. Anul 1947 era un coșmar pentru tinerele slabe ca mine, care nu se puteau îmbrăca după ultima modă. În același timp, anul 1947 era un coșmar pentru orice fată care prefera să rezolve probleme de aritmetică decât să citească revista Vogue, pentru orice tânără care prefera să asculte Edith Piaf decât Artie Shaw, și pentru orice tânără fără bărbat, dar cu un copil în pântec.